Sjón: „Cine are dreptul să spună aceste povești politically correct?”

Sjón a venit anul trecut, la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), în Iași, unde am avut ocazia să discutăm despre storytelling, despre cum se împletește suprarealismul cu religia, iar la final am atacat puțin un subiect pe atunci abia în creștere, political correctness. Din păcate, interviul n-a mai fost publicat la momentul respectiv, însă acum, în contextul actual, în care fenomenul corectitudinii politice a atins un nou nivel, am decis să-l public pe acest blog.

Ați spus, într-un interviu, că atunci cînd scrieți o carte plasată în trecut, trăiți în timpurile acelei cărți. Cînd vă întoarceți în timpurile noastre, cînd părăsiți, de fapt, acel tărîm magic?

Odată ce termin de scris cartea, am și plecat din epoca ei. Și apoi oamenii ca tine încearcă să mă tîrască înapoi (rîde). Încerc să trăiesc, pe cît posibil, în mentalitatea timpului despre care scriu. Cea mai recentă carte a mea este plasată în anii ’60, chiar înainte de a mă naște eu.

Asta a însemnat că a trebuit să fac multă cercetare, deși personajul principal se născuse odată cu părinții mei. Deci cunoșteam, mai mult sau mai puțin, lumea în care trăia. Dar persoana pe care mi-am bazat personajul a murit în 1962, așa că tot a trebuit să mă întorc 50-60 de ani în timp.

Timpul petrecut în trecut a fost în calitate de scriitor sau de personaj?

Cred că este întotdeauna un amestec, personajul și scriitorul sînt ca într-o simbioză, ca în filmul „Venom”. Cred că este imposibil să schițezi un personaj principal fără să incluzi și o parte din personalitatea ta în el. E puțin înfricoșător atunci cînd ai personaje cu trăsături negative.

În cartea mea nouă, personajul principal e un bărbat care fondează un partid neonazist în anii ’50. Și singura cale pentru a scrie povestea sa a fost să mă implic cît de mult am putut în viața sa, în mintea sa. Uneori mă întrebam: „Dacă mă transform în el?”

„Nu caut subînțelesurile atunci cînd scriu o carte”

Atunci cînd scrieți o carte vă gîndiți mai întîi la înțelesurile sale sau mai întîi o scrieți și descoperiți înțelesurile pe parcurs? „Vulpea alblastră” este, mai mult sau mai puțin, o reprezentare pentru Evul Mediu Întunecat, cînd principala doctrină era „crede și nu cerceta”. 

Întotdeauna încep cu atmosfera, colectez material despre perioada în care voi plasa acțiunea, caut articole de ziar, documente istorice, ceea ce îmi ia cîțiva ani. Nu caut subînțelesuri, ci doar un loc în care să-mi spun povestea, un loc care să mă încînte. Dar pentru asta trebuie să aștept să apară personajul care să-mi ducă acțiunea la capăt. 

În cazul cărții „Din pîntecul balenei”, îmi doream de mult timp să lucrez în acea perioadă, să scriu o poveste prin prisma acelei viziuni asupra lumii, unde tot ceea ce astăzi vedem ca superstiții sau folclor, era considerat realitate.

Iar atunci cînd lucram la „Vulpea albastră”, recitind saga-urile și folclorul islandez, am descoperit că o mare parte din informațiile despre plante, roci sau animale proveneau dintr-o singură sursă – un bărbat care, surprinzător, scrisese despre acele descoperiri din punct de vedere științific, nu prin prisma folclorică. Atunci am realizat că el va fi personajul care va putea să ne expună acea lume, să ducă „Din pîntecul balenei” la final. 

Chiar nu caut subînțelesurile. Sînt un scriitor de modă veche în sensul în care povestea aduce cu sine înțelesurile, nu invers. Cred că dacă îmi dau silința atunci cînd scriu povestea, vor veni și semnificațiile mai adînci. Uneori, cînd aproape termin de scris o carte, îmi dau seama că este vorba despre, să zicem, compasiunea într-o lume ostilă, dar acest moment este doar rezultatul muncii storyteller-ului.

Atunci cînd ați scris „Din pîntecul balenei”, ați numit-o „o oportunitate de a intra într-o lume guvernată de reguli complet străine pentru noi astăzi, dar, totuși, reale”. La ce vă referiți cînd spuneți asta?

Povestea are loc înainte de iluminare. După iluminare, lumea s-a schimbat total și a devenit lumea pe care o știm noi astăzi. Metodele de cercetare științifică, sistemul de clasificare a plantelor, totul era altfel. Era o lume care credea în prima materia, adică în ideea că toate lucrurile existente au fost create din același material de Dumnezeu. Fiecare om de știință putea să clasifice lumea așa cum voia el. 

Îmi place tare mult perioada asta. Bondarul și șobolanul sînt înrudite pentru că ambele animale au păr scurt. Existau clasificări pe bază de piele, culori. Spre exemplu, tot ce este albastru trebuie să fie din aceeași familie.

Oare cum ar arăta muzeele naturale dacă nu s-ar fi schimbat gîndirea de atunci? Cred că ar arăta ca niște muzee ale poeziei suprarealiste. Asta mi-a plăcut, să am posibilitatea de a intra în acea mentalitate și de a lua totul de-a gata. 

Atunci cînd s-a născut ideea acestei cărți am realizat că pot, pur și simplu, să mă așez în centrul creierului personajului și să fiu atent la tot ceea ce se întîmpla în jurul meu, ca într-o cameră de creație. Trăind în pielea acestui om am reușit să am o viziune total străină asupra lumii. Am realizat că poate în 300 de ani, oamenii de atunci vor privi la noi și vor rîde spunînd „săracii, nu știau că trăim într-o hologramă”. 

În „Din pîntecul balenei”, darul lui Lucifer către oameni a fost acea imagine a primului om mîncîndu-și propriile excremente. Cum ați ajuns la această ilustrație a Creației?

Am pornit de la premisa că Lucifer a fost izgonit din Rai pentru neascultarea de Dumnezeu. Există legende vechi care spun că neascultarea sa a fost, de fapt, refuzul de a îngenunchea în fața omului. Iar Lucifer a fost îngerul luminii, ceea ce însemna că trebuia să arunce lumină asupra lucrurilor, să le expună. Înainte de a fi aruncat în întuneric, el era cel care expunea adevărurile. 

Așa că l-a expus și pe acela despre noua creatură, omul. Atunci cînd se uită la el vede lăcomia. Vede că omul e atît de lacom încît își mănîncă propriile excremente, iar dinții nu i se mai opresc din mestecat. Astfel, restul cărții este despre Jonas, care este prins într-o lume a lăcomiei și a oamenilor nemiloși și fără scrupule.

Revenind la „Vulpea Albastră”, Baldur Skuggason, numele personajului principal, este un joc de cuvinte care înseamnă Baldur, Fiul Umbrei. De ce este Fiul Umbrei un pastor?

Poate că n-a fost niciodată sortit să fie pastor. Poate este un lup în lînă de oaie. Baldur este numele zeului luminii în mitologia nordică și, după cum știm cu toții, lumina creează umbra, însă umbra nu poate crea lumină. Este un fel de travesti, grotesc încă de la început. Chiar scrie în carte, dacă îmi amintesc bine, că a devenit pastor pentru că asta îi oferea putere asupra oamenilor, fiind cariera perfectă pentru un bărbat brutal. 

Tot în „Vulpea Albastră”, Friorik, botanistul, îl numește pe Halfdan „idiotul pastorului”, însă continuă să folosească un limbaj elevat atunci cînd vorbește cu el. E pur și simplu ironic?

Cred că îi arată unui om handicapat, posibil doar fizic, respectul cuvenit oricărei ființe inteligente. Este posibil ca Halfdan să fie doar spastic, conform descrierii sale fizice. Iar în acest caz Friorik știe că mintea sa funcționează normal și că este doar un om neglijat de societatea în care trăia. Deci cînd vorbește despre idiotul lui Baldur, cel mai probabil folosește termenul pe care-l folosea toată lumea în acea vreme.

Cred că Dumnezeu n-a fost jurnalist, ci poet.

De ce, atunci cînd Friorik spune că Universul este format din poeme, danezii îl numesc rigtig Islaending, adică un islandez adevărat? Este aceasta principala credință în Islanda?

Danezii i-au văzut întotdeauna pe islandezi ca fiind oameni ai cuvintelor, ai literaturii, iar asta deoarece saga-urile medievale au fost scrise în Islanda. Așadar, Islanda este prima cultură nordică ce a avut o literatură în propria limbă, în timp ce textele care proveneau din Danemarca erau scrise în latină. În înțelegerea danezilor, Islanda era conectată cu literatura dintotdeauna. Dar poate că își bat puțin joc de islandezii care vorbesc despre ei în acești termeni grandioși. Atunci cînd Friorik spune că a văzut Universul și este format din poeme, el vorbește ca un mare poet. Iar danezii îl lasă să spună ce vrea. 

Dumneavoastră sînteți un „islandez adevărat”. Cum vedeți, așadar, Universul?

Cred că Friorik are dreptate. Universul este format din poezii, este o uriașă creație narativă și, cel mai probabil, este o narațiune lirică. Cele mai recente fotografii din spațiu ne arată lucruri pe care încă nu le putem înțelege. Nori imenși de praf stelar, în care se pot vedea cîteva lumini despre care aflăm că sînt, de fapt, locul unde se nasc stelele. Trăim într-un Univers care poate fi văzut ca fiind cel mai mare dezastru natural, cea mai mare explozie din istorie. Dar este atîta poezie în acest Univers. În viziunea religioasă, Universul a fost creat din cuvinte. Biblia chiar așa îl înfățișează: „Dumnezeu a spus”. Cred că Dumnezeu n-a fost un jurnalist, ci un poet.

De ce un poet și nu un scriitor?

Vechea clasificare a literaturii plasează poezia la un alt nivel. În Islanda, spre exemplu, pe vremuri, cel mai mare compliment pe care îl puteai aduce unui scriitor era să-l numești skáld, adică poet. În tinerețe am început ca poet. Eram tînăr și mulți oameni mai în vîrstă îmi spuneau „ok, ai scris cîteva cărți, dar nu te putem numi skáld încă, trebuie să meriți asta”.

„Vulpea albastră” compară răspîndirea evangheliei cu răspîndirea electricității, exact ca în versetul biblic „voi sînteți lumina lumii”. Este această înțelegere ad literam o metaforă pentru conflictul dintre tradiție și modernism?

(rîde) Este, în primul rînd, o discuție între un om pe cale să moară de frig și o vulpe, deci nu pot să-mi asum întreaga responsabilitate pentru ea. Se dovedește că pastorul are o viziune foarte materialistă asupra lui Dumnezeu. El crede că Dumnezeu chiar este lumină și, cum electricitatea conține lumină, ideea i se pare o blasfemie. E un om ciudat și se pare că vulpea este mult mai spirituală decît el. Cred că vulpea ar spune că Universul este format din poezii. 

Ați publicat „Vulpea albastră” acum aproape 15 ani. Dar încă este o noutate pentru mulți oameni pentru că abia a fost tradusă în limba lor. Cum reușiți să răspundeți întrebărilor despre o carte pe care ați scris-o la începutul anilor 2000?

Ei bine, e cartea mea, nu? Încă sînt cel care are răspunsurile la multe întrebări pe care le ridică lectura. Pe lîngă asta, îmi place cartea, deci sînt bucuros să vorbesc despre ea. Însă trebuie să recunosc că niciodată nu-mi citesc cărțile pagină cu pagină, așa cum ar trebui.

De ce nu?

Pentru că deja știu ce am scris în ele. Uneori, cînd merg la un eveniment, mai recitesc cîteva pagini din „Vulpea albastră” sau „Din pîntecul balenei” ca să știu despre ce este vorba, care erau personajele, tema. În general, îmi place să le răsfoiesc pentru că așa îmi aduc aminte cum a fost să le scriu.

Lucrez la cărți noi între timp, și poate că recitind din cărțile vechi mă ajută să nu mă repet, adică dacă „Vulpea albastră” îmi e proaspătă în minte voi încerca să evit abordarea aceleiași teme în următoarea carte. Însă sînt întotdeauna interesat să văd cum sînt primite și înțelese cărțile mele în diferite limbi și locuri. 

Există doar două domenii în care te poți comporta ca un nebun fără să fii internat – arta și religia. Am ales arta și iată că încă nu m-a internat nimeni.

Atît „Vulpea albastră”, cît și „Din pîntecul balenei” încep cu o vînătoare. Baldur vînează vulpea albastră, Lucifer vînează o grămadă de creaturi mitice. De ce vînătoarea?

Cred că poveștile de vînătoare sînt printre cele mai vechi povești spuse de om. Erau importante pentru supraviețuire. Trebuia să transmiți raportul vînătorii și să-l faci destul de incitant încît cei care nu mai vînaseră pînă atunci să își dorească asta. În general, poveștile despre adunatul hranei cred că sînt cele mai vechi. Apoi sînt poveștile „nebune” și am o teorie despre ele. 

Cred că cea mai mare turnură în evoluția omului a fost în momentul în care a început să-și amintească visele. Dintr-odată, avea posibilitatea să-și imagineze o altă lume. Este o pisică la mine în casă. Și spun că este la mine în casă pentru că nu-i a mea, pur și simplu, există acolo. Uneori o urmăresc atunci cînd doarme și e evident atunci cînd visează pentru că face acele mișcări involuntare din pleoape sau din lăbuțe. Brusc, se trezește, se uită împrejur și apoi pleacă. Nu știu dacă își amintește visul sau dacă ia situația așa cum este, dar omul își amintește, de obicei, visele. 

Cred că a fost un moment superb atunci cînd am început să ni le amintim. Erau amintiri ale unor experiențe complet rupte de realitate, unde puteam zbura, ne puteam întîlni cu cei dragi care nu mai sînt, cu personalități sau să vizităm locuri nemaivăzute. În aceste povești de vînătoare, în aceste vise, aici s-a născut literatura. De asta cred că vînătoarea e întotdeauna un început bun pentru o carte.

Vă definiți opera ca fiind suprarealistă, dar ați spus la un moment dat că „este atît de mult sex în suprarealism”. Totuși, multe dintre cărțile dumneavoastră au referințe religioase. Cum coexistă cele două teme, sexul și religia, în suprarealism?

Una dintre ramurile suprarealismului se ocupă cu ocultul și cu tradiția mistică. Majoritatea acestor tradiții, chiar dacă sînt antireligioase sau anticreștine, se bazează pe limbajul Bibliei. Atunci cînd intru în acest cîmp, unde trebuie să mă folosesc de temele biblice, îmi este mult mai ușor cunoscînd această ramură.

Nu sînt religios, sînt ateu, dar am un foarte mare respect pentru tradițiile religioase. Ele sînt una dintre cele mai mărețe încercări de a înțelege lumea și au multe lucruri pozitive. Cineva spunea odată că există doar două domenii în care te poți comporta ca un nebun fără să fii internat – arta și religia. Am ales arta și iată că încă nu m-a internat nimeni (rîde).

Din cauza corectitudinii politice, multe dintre cuvintele de bază, precum „soț” sau „soție”, spre exemplu, au devenit „părintele 1” și „părintele 2” în mai multe țări. Cum va afecta asta literatura în viitor?

Literatura este întotdeauna compusă din limbajul și mentalitatea unei perioade. Spre exemplu, cînd am scris „Vulpea albastră”, am folosit multe cuvinte peiorative pentru oamenii cu handicap. În Islanda zilelor noastre, sînt cuvinte insultătoare, dar eu le-am introdus în text pentru a-i oferi autenticitate. Cred că atunci cînd oamenii văd acești termeni în texte, realizează că nu sînt ofensatoare. Cînd Halfdan este numit „idiot”, nu eu, scriitorul, îl numesc așa, ci lumea în care trăiește. 

Nu îmi fac griji cu privire la schimbarea cuvintelor sau a limbajului. Dacă scriu o poveste care are loc în anii ’90, voi folosi cuvinte reprezentative pentru acea perioadă. Întotdeauna mă voi simți liber să folosesc vocabularul timpului și locului despre care scriu. În același timp, cred că limbajul progresează natural și la fel evoluează și circumstanțele sociale.

Vom avea o literatură politically correct?

Nu cred că vom avea o literatură mai corectă din acest punct de vedere în viitor decît am avut în trecut. Întotdeauna a existat o literatură corectă politic, întotdeauna au existat scriitori prinși în a scrie despre ce este bine și ce nu. Dar nu-mi fac absolut nicio grijă cu privile la astfel de probleme. Însă cine are dreptul să spună aceste povești politically correct? 

Atunci cînd am scris „Vulpea albastră” am decis să nu intru deloc în mintea lui Aba. Nu vedem niciodată ce gîndește ea, ci îi observăm doar acțiunile. A fost o alegere morală. Știam că sînt complet capabil să scriu și să exprim ceea ce gîndea ea, însă este puțin probabil ca o persoană cu sindromul Down să aibă o discuție cu mine despre felul în care este reprezentată în carte. Acolo am tras linia.

Sînt o mulțime de cărți despre femei, scrise de bărbați, care au fost ridiculizați în timpurile moderne. În acel caz, femeile doar au rîs și au spus „ok, nu ați nimerit-o”, și asta a fost tot. Dar în cazul unei persoane care nu se află în poziția de a purta o dezbatere despre reprezentarea ei, cred că ar trebui să tragem o linie. Pentru mine, cel puțin, există o limită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll Up
%d bloggers like this: