Zaralis, ora 10:25 a.m.
Am să încep prin a vă spune ce căutam eu în glorioasa zi de 15 august la cafeneaua Kai’Ri, de pe strada Gen. Altair, nr. 23.
Nu am fost niciodată adeptul paradelor militare sau a demonstrațiilor publice. De obicei se sfârșeau printr-o masă de oameni flămânzi și obosiți care erau puși pe harță. Norocul meu legendar făcea ca exact în acea legendară zi, la acea legendară oră, să îmi beau liniștit și, ar spune unii, puțin cam plictisit, legendara ceașcă de lapte și să mă delectez cu legendarul preparat pentru care era vestită cafeneaua: clătite cu sirop de arțar și nuci pecan. Ei bine, într-unul din puținele momente când mă catadicseam să îmi ridic ochii din farfurie, am dat peste o altă pereche de ochi.
Cât de romantic!
Preț de câteva clipe, lumea s-a oprit. Vederea mi s-a încețoșat, iar mâinile au început să îmi tremure, împrăștiind prețiosul și gustosul sirop peste fața de masă. Apoi mi-am dat seama că ochii aceia mă priveau la rândul lor.
Ah, deja sunteți în extaz!
Nu! Mulțumită norocului meu despre care vă vorbeam acum două minute, nu așa mi-am întâlnit iubirea. Așa mi-am întâlnit… Imediat veți vedea, un moment!
– Ahaa, vocea răgușită pe care am identificat-o ca fiind a posesorului perechii de ochi reușea să înlăture orice efect ar fi avut clătitele asupra mea. Trădător de patrie! Pe eeeeel!
Trebuie să spun că ultimul sunet l-am identificat doar din poveștile martorilor deoarece lumea mea a rămas blocată pe acel „e” prelung și pe pumnul destul de bine exersat al Ochiului.
Imaginea neclară și sunetele îndepărtate îmi dădeau de înțeles că ar trebui să particip la câteva cursuri de scrimă. Dar cuvintele se distingeau perfect prin ceața înconjurătoare. Totuși, nu asta mă preocupa. Nu zgomotul fusese cel care mă trezise. Nu corzile ciupite cu nerăbdare. Nici lumina puternică ce se revărsa în toată încăperea.
„Purtat puțin peste putere,
Pornit pierdut pentru pierzare
Pătrund prin praful permutat
Parfumul… de chitară.”
Atunci am simțit pentru prima oară parfumul…de chitară.
Va continua…
