Psalm – Al-Shafer

De ce aud întinsul cum șoptește?

De ce aud chitara cum ucide-un vers?

De ce din lanuri de pământ întors,

Aud un glas de plug ce se căiește?

De ce văd râul cum aleargă-n loc?

De ce văd muștele cum zbiară-n cercuri late?

De ce din toate câte-au fost în joc,

Tu m-ai ales și m-ai atins cu moarte?

De ce simt cerul cum se stinge-n salve?

De ce simt pomii unduind un vals?

De ce sunt eu învăluit acum de jale

Ținându-mă târâș după-al Tău pas?

De ce-mi răspunzi tăcut la întrebare?

De ce-mi ascunzi cu grijă-al meu necaz?

De ce nu Te prefaci ca orișicare,

Și-n schimb, mă-mbraci, zâmbind, cu-al Tău topaz?

Cîntec de lebădă

Știi cum sună

cîntecul de lebădă al unei moluște?

Jalnic…

Cum îl îngînă cu toate puterile

Și cum își stoarce fiecare strop de viață

rămas în minusculitatea ființei ei?

De ce nu l-ai auzit?

Aveai dopuri în urechi?

Erai operat de surzenie?

N-ai pierdut nimic!

În afară de jalnica exprimare disperată

a unei moluște în convulsii.

Jurnal din barcă

Pe malul Styxului mă-mbăt, arhanghele-n a tale bale

și, în ecou de apă chioară, mă-nec ‘na tale poale.

Pe scîrțîitul în apus, un vizitiu de dric mă amăgește

„sigur e mai scurt pe-aici, că sigur nimeni nu plătește.”

Altar, amar și voie bună, lumină scumpă printre jnepeni,

îmi stă pe limbă să te supăr, îmi stau pe geană ochii țepeni.

Pe luciul apei, sub un val, o muză roșie și-o vidră coaptă;

smulg absolut ceremonial, o lacrimă de la luntrașul de pe barcă.

„Hai, du-mă acasă, măi, Charon, că mă așteapt-o crustacee moartă

în farfurie caldă de carton, în prag de-arhivă abia arhivată.”

Primăvară și brumă

Știi, melodia mea din vis, ce gust are un cal?

Are un gust de iarbă putrezită,

Un gust de dragoste arsă pe plită.

De ce te-ntreb? Fiindcă-am gustat.

Și nu pot ține pentru mine

Ce chiar și tu știi foarte bine…

Acum, îngână-mi mai departe,

Intră-mi în vis de șoapte moarte

Și scoate-mă cât poți de viu

Cum numai singur, eu, te știu…

Parfumul…de chitară! – Partea I

Zaralis, ora 10:25 a.m.

Am să încep prin a vă spune ce căutam eu în glorioasa zi de 15 august la cafeneaua Kai’Ri, de pe strada Gen. Altair, nr. 23.

Nu am fost niciodată adeptul paradelor militare sau a demonstrațiilor publice. De obicei se sfârșeau printr-o masă de oameni flămânzi și obosiți care erau puși pe harță. Norocul meu legendar făcea ca exact în acea legendară zi, la acea legendară oră, să îmi beau liniștit și, ar spune unii, puțin cam plictisit, legendara ceașcă de lapte și să mă delectez cu legendarul preparat pentru care era vestită cafeneaua: clătite cu sirop de arțar și nuci pecan. Ei bine, într-unul din puținele momente când mă catadicseam să îmi ridic ochii din farfurie, am dat peste o altă pereche de ochi.

Cât de romantic!

Preț de câteva clipe, lumea s-a oprit. Vederea mi s-a încețoșat, iar mâinile au început să îmi tremure, împrăștiind prețiosul și gustosul sirop peste fața de masă. Apoi mi-am dat seama că ochii aceia mă priveau la rândul lor.

Ah, deja sunteți în extaz!

Nu! Mulțumită norocului meu despre care vă vorbeam acum două minute, nu așa mi-am întâlnit iubirea. Așa mi-am întâlnit… Imediat veți vedea, un moment!

– Ahaa, vocea răgușită pe care am identificat-o ca fiind a posesorului perechii de ochi reușea să înlăture orice efect ar fi avut clătitele asupra mea. Trădător de patrie! Pe eeeeel!

Trebuie să spun că ultimul sunet l-am identificat doar din poveștile martorilor deoarece lumea mea a rămas blocată pe acel „e” prelung și pe pumnul destul de bine exersat al Ochiului.

Imaginea neclară și sunetele îndepărtate îmi dădeau de înțeles că ar trebui să particip la câteva cursuri de scrimă. Dar cuvintele se distingeau perfect prin ceața înconjurătoare. Totuși, nu asta mă preocupa. Nu zgomotul fusese cel care mă trezise. Nu corzile ciupite cu nerăbdare. Nici lumina puternică ce se revărsa în toată încăperea.

„Purtat puțin peste putere,

Pornit pierdut pentru pierzare

Pătrund prin praful permutat

Parfumul… de chitară.”

Atunci am simțit pentru prima oară parfumul…de chitară.

Va continua…