Cînd Messi nu-i pe teren, nici Barcelona nu joacă

Atitudinea Barcelonei din finala Cupei Regelui de aseară a fost exact aceeași din returul cu Liverpool – poate ne cîștigă Messi meciul.

Lăsînd spații imense între linii, catalanii au jucat de parcă era un meci amical și așteptau să fie schimbată la pauză toată echipa, în timp ce adversarii de la Valencia păreau că se simt ca acasă. 

FC Barcelona a început acest sezon cu o echipă care ar fi trebuit să cîștige în toate competițiile fără prea mari probleme. Pe lîngă Messi, în atac, erau Coutinho, Suarez și Dembele, iar la mijloc Busquets și Rakitic împreună cu Arthur și Vidal urmau să domine liniile mediene îmbătrînite ale celorlalte echipe europene.

Chiar și pe apărare, acolo unde, de vreo trei ani încoace, Barcelona n-a investit, se găseau acum Umtiti și Lenglet, care făceau fiecare o echipă bună cu Pique în centru și cu Semedo și Alba pe aripi. 

Dar au eșuat mizerabil în încercarea de a repeta treble-ul din 2015, atunci cînd au cîștigat și campionatul, și Copa del Rey, și Champions League. În schimb, au reușit să facă, la nivel de trofee, un sezon chiar și mai prost decît cel trecut, cînd măcar au luat cupa și campionatul.

Și într-un astfel de sezon, Messi a jucat mai bine decît în ultimele două sezoane la un loc. Cele 36 de goluri în La Liga i-au adus a șasea Gheată de Aur, a marcat de 51 de ori în 49 de meciuri și a contribuit la 70 dintre golurile Barcelonei. Iar sezonul acesta chiar așa a părut a fi – a „one man army”. 

Fanii au dat imediat vina pe Valverde, însă apărarea acestuia stă tocmai în cele peste 130 de goluri marcate de echipă în toate competițiile, un record pentru ultimii trei ani. De la acel MSN (Messi – Suarez – Neymar) n-a mai înscris Barcelona atîtea goluri într-un sezon.

Tot cam de pe vremea aceea n-au mai fost atît de agresivi și n-au creat atîtea ocazii ca acum. Valverde a avut nenorocul să apară în vestiar imediat după plecarea lui Iniesta, dar se pare că a reușit să găsească un Iniesta mai tînăr în Arthur, care a făcut un sezon excelent în toate competițiile.

N-a scăpat nicio minge, a recuperat aproape la fel de mult ca Busquets și a driblat în stilul lui Xavi și Iniesta, mijlocașii de suflet ai publicului catalan. 

De asemenea, i-a adus pe Dembele, care, dacă nu s-ar fi accidentat, ar fi terminat sezonul în primul 11, și pe Coutinho, care chiar dacă n-a dat randamentul așteptat, nici n-a dezamăgit precum Arda Turan sau Paco Alcacer.

Barcelona nu mai jucase în 4-4-2 de pe vremea lui „Tata Martino” și atunci nu cîștigase în formula asta. Acum a bătut Real Madridul pe Bernabeu, a bătut Liverpool, Manchester United și alte echipe mari din fotbalul european în 4-4-2. 

A fost, într-adevăr, un sezon ratat pentru Barcelona. Dar dacă peste vară nu va pleca nici Valverde, nici vreunul dintre jucători și vor fi aduse forțe proaspete în atac prin Griezmann sau prin Neymar, vor putea să conteste lejer orice competiție.

Pentru că exact în asta a stat puterea Barcelonei care a făcut tripla cu Luis Enrique. Interdicția la transferuri a forțat consolidarea sinergiei dintre jucători și a dus la reînvierea culoarelor de pasă gîndite de Guardiola în legendarul Tiki-Taka.

Text publicat în nr. 614 din Opinia Studențească

Sursa foto: realitatea.net

Sprijină-te de mine

Iar a venit 21 martie și iar sînt în dificultate. Nu pentru că nu știu ce trebuie zis și ce trebuie făcut azi, ci pentru că nu prea mă dau eu în vînt după zile de naștere. Însă dacă așa zice datina străbună, că trebuie, dom’le, sărbătorite, măcar ale altora, dacă ale tale nu, așa facem. Ne supunem.

Dacă anul trecut am dat-o într-una emoțională și plină de paragrafe lacrimogene, anul ăsta schimbăm fițuica, nu de alta, dar nu mai am bani de șervețele, la cîte am folosit anul trecut.

Așa c-o să fie simplu data asta: La mulți ani, tata! Și, hop, bag o melodie 😉

Cu Forța de 20-20 de ani

„Cum e la 20 de ani, frumosule?” N-ai 20 de ani dacă n-ai primit această întrebare și acest compliment din dotare. Și sigur n-ai 20 de ani dacă nu răspunzi pe bază de interes. Fie îi zici cît de „viață e viața”, fie îi dai cu ștergătoarele, ca să îi arăți cît de bine te-a nimerit lauda și curiozitatea, și îți vezi de cei aproximativ 60-70 de ani ce ți-au mai rămas (dacă ești norocos). Eu, în limitatele mele cunoștințe lingvistice de care dispun încerc să evit răspunsul sau, în cel mai bun caz, să scobor un „bine” din neant.

Dar, pentru voi, special, în premieră și, dacă sînteți cuminți, și în reluare, o să vă dau răspunsul secolului 2-1:

La 20-20 de ani mă simt mai paralel decît statul român și mai inodor decît Novichokul ce i-a „adormit” pe Skripali.

Da, e criptic și filosofic (dacă citești asta, Cătălin, cam aici am terminat de zis lucruri citibile, de acum înainte… mai vedem ce iese), însă e tot ce am pe „fuflețel” spus în cît mai puține și mai normale cuvinte.

În 2013, Conan își implora invitatul, pe Harrison Ford, cu bani gheață, să îi dea un spoiler de orice fel cu privire la următorul film Star Wars. Evitînd în stil PSD răspunsul clar, Harrison încheie momentul cu niște vorbe ce mi-au rămas într-un colțișor foarte bine îngrijit și luminat din creier. La afirmația moderatorului, care îl tachinează, spunîndu-i că „am crezut că ai venit aici din dragoste”, oftînd și căutîndu-și o poziție mai confortabilă în fotoliu, Harrison a rostit în felul său calm și tărăgănat două propoziții:

„Nu fac eu nimic din dragoste. Din dragoste stau acasă.”

Atunci, dragă Han Solo, hai acasă cu Motley Crue, că pare mai bine decît ce mă așteaptă în aglomerația umană spre care mă poartă Forța în următorii 70 de ani.

 

Drumul

„Viața este alcătuită din decizii. Ești suma deciziilor tale. O decizie greșită te poate distruge.”

Am auzit, poate de prea multe ori, aceste maxime pline de înțelepciune. Se întâmplă ca, în acest drum lung, pe această autostradă numită „Viață”, să te întâlnești cu momente în care fiecare alegere are puterea de a-ți schimba sensul și viteza de mers. Iar în acele momente, dacă faci alegerea greșită, te confrunți cu maximele de mai sus și derivatele lor. E drept că, nu știu cum se face, dar, deși le știm, suntem surprinși să le auzim.

E un drum greu, un drum pe care poți rămâne în pană, fără motorină, pe care poți face sau, uneori, provoca un accident. Un drum ce nu există pe hărți. Un drum la începutul căruia GPS-ul te va ruga insistent să te întorci, să regândești ruta. Un drum la capătul căruia va trebui să plătești pentru timpul și kilometrii parcurși.

Ai șanse să îl parcurgi și să ajungi la final? Ai șanse să nu adormi la volan? Să nu pierzi direcția sau să intri pe contrasens? Bineînțeles că ai! Chiar și un pesimist ca mine îți va ura succes în a-l parcurge. Dar chiar și un nepăsător ca mine îți va sugera să alegi opțiunea „sună un prieten”. Nu de alta dar s-ar putea să treci prin ținuturi pe unde să nu cunoști limba, s-ar putea să încurci semnele de circulație sau să rămâi fără bani pentru plata finală. Sunt prieteni și prieteni. Dar, pentru că asta e povestea ta, tu ești Făt-Frumos, iar ceilalți sunt acolo pentru a te ajuta. Fiecare are rolul său în călătoria ta. Unul te va ghida prin pădurea întunecată, altul te va ajuta să treci un pârâu, altul te va apăra, iar un altul pur și simplu va fi acolo pentru tine, chiar dacă îți convine sau dacă simți că îi vei crăpa țeasta la prima ocazie. Cheia este să știi când și cum să îi folosești. Și, mai ales, CÂT să îi folosești. Folosirea în exces poate avea efecte de supradoză!

„Supradoza de prieteni e cea mai periculoasă.”

Și ar fi bine să nu uiți un lucru. Uneori, rolul adjuvanților este să se sacrifice. Nu trebuie să îi plângi, nici să încerci să îi salvezi. Asta e soarta lor în povestea ta. Totul în povestea ta are un final. Până la urmă, fiecare Făt-Frumos se alege cu Ileana sa, chiar dacă asta înseamnă moartea calului înaripat. Acesta e drumul. Aceasta este calea.

This is the way of things! And it truly is a wonderful world!

Seein’ My Father In Me

4 mai 1998. Nu vă pot spune multe despre acea zi. Dar de un lucru sunt sigur. Cineva plângea răcnind profund deranjat de aerul și lumina ce l-au scos din întunericul liniștit în care trăise în ultimele nouă luni. Altcineva se confrunta cu o fericire și o întrebare bruscă: Ce e aia „a fi tată”? Viața e alcătuită din rutine și chestiuni noi ce devin rutine în cele din urmă. Dar, după ce te-ai distrat singur, fără griji, vine perioada în care te distrezi împreună cu o altă ființă. Te obișnuiești și cu ea (până la urmă). Și, atunci când ți-e lumea mai dragă și mai plictisitoare, apare ‘ăl micu căutând atenție! Știu, ‘ăl micu era prea mic pentru a-și aminti asta. Era prea mic pentru a-și aminti cum, într-o zi cu ploaie, dormea sub o geacă, încălzind brațele tale puternice (a auzit că i se zicea „sobiță”).

Dar, ‘ăl micu a crescut. Nu era prea mic pentru a-și aminti cum, într-o noapte înstelată, purta o discuție filosofică și astronomică despre misterele Carului Mic și a Andromedei, de pe umerii tăi, strângând „hățurile” negre și privind lumea de la doi metri înălțime. Bineînțeles, nu își poate aminti cum și cât a dormit, în siguranța acelei înălțimi, ținând încă strâns de „hățuri”.

Ar mai fi multe de amintit, dar o să ni le amintim împreună, atunci când o să ne legănăm balansoarele în fața casei visurilor noastre, privind la ‘ăi mici care nu înțeleg ce caută în lumea asta. Până atunci, Paul Overstreet o spune cel mai bine în versurile melodiei Seein’ My Father In Me: 

And now lookin’ back I can recall the times we disagreed  (Îmi aduc aminte că nu ne înțelegeam)
When I could not take hold of his old fashioned ways        (Pentru că nu acceptam calea ta)
And the more I tried to prove him wrong                            (Și cu cât încercam să te contrazic)
The more I proved him right                                               (Cu atât mai mult am realizat că ai dreptate)
Now I know why he still stood by me                                 (Acum știu de ce ai stat lângă mine)
When I went through that stage                                        (Când am trecut prin acea perioadă)

Își mai poate ‘ăl micu aminti de o altă noapte, de data asta înnorată, când a purtat o altă discuție, fără voia lui, în timp ce se plimba, departe de tine. ‘Ăl micu nu mai are memoria atât de bună, nu mai știe ce a discutat. Dar un lucru știe: i-ai zis, plângând, că îl iubești, iar el, suflând, că te iubește.

La mulți ani, tata!