Cînd Messi nu-i pe teren, nici Barcelona nu joacă

Atitudinea Barcelonei din finala Cupei Regelui de aseară a fost exact aceeași din returul cu Liverpool – poate ne cîștigă Messi meciul.

Lăsînd spații imense între linii, catalanii au jucat de parcă era un meci amical și așteptau să fie schimbată la pauză toată echipa, în timp ce adversarii de la Valencia păreau că se simt ca acasă. 

FC Barcelona a început acest sezon cu o echipă care ar fi trebuit să cîștige în toate competițiile fără prea mari probleme. Pe lîngă Messi, în atac, erau Coutinho, Suarez și Dembele, iar la mijloc Busquets și Rakitic împreună cu Arthur și Vidal urmau să domine liniile mediene îmbătrînite ale celorlalte echipe europene.

Chiar și pe apărare, acolo unde, de vreo trei ani încoace, Barcelona n-a investit, se găseau acum Umtiti și Lenglet, care făceau fiecare o echipă bună cu Pique în centru și cu Semedo și Alba pe aripi. 

Dar au eșuat mizerabil în încercarea de a repeta treble-ul din 2015, atunci cînd au cîștigat și campionatul, și Copa del Rey, și Champions League. În schimb, au reușit să facă, la nivel de trofee, un sezon chiar și mai prost decît cel trecut, cînd măcar au luat cupa și campionatul.

Și într-un astfel de sezon, Messi a jucat mai bine decît în ultimele două sezoane la un loc. Cele 36 de goluri în La Liga i-au adus a șasea Gheată de Aur, a marcat de 51 de ori în 49 de meciuri și a contribuit la 70 dintre golurile Barcelonei. Iar sezonul acesta chiar așa a părut a fi – a „one man army”. 

Fanii au dat imediat vina pe Valverde, însă apărarea acestuia stă tocmai în cele peste 130 de goluri marcate de echipă în toate competițiile, un record pentru ultimii trei ani. De la acel MSN (Messi – Suarez – Neymar) n-a mai înscris Barcelona atîtea goluri într-un sezon.

Tot cam de pe vremea aceea n-au mai fost atît de agresivi și n-au creat atîtea ocazii ca acum. Valverde a avut nenorocul să apară în vestiar imediat după plecarea lui Iniesta, dar se pare că a reușit să găsească un Iniesta mai tînăr în Arthur, care a făcut un sezon excelent în toate competițiile.

N-a scăpat nicio minge, a recuperat aproape la fel de mult ca Busquets și a driblat în stilul lui Xavi și Iniesta, mijlocașii de suflet ai publicului catalan. 

De asemenea, i-a adus pe Dembele, care, dacă nu s-ar fi accidentat, ar fi terminat sezonul în primul 11, și pe Coutinho, care chiar dacă n-a dat randamentul așteptat, nici n-a dezamăgit precum Arda Turan sau Paco Alcacer.

Barcelona nu mai jucase în 4-4-2 de pe vremea lui „Tata Martino” și atunci nu cîștigase în formula asta. Acum a bătut Real Madridul pe Bernabeu, a bătut Liverpool, Manchester United și alte echipe mari din fotbalul european în 4-4-2. 

A fost, într-adevăr, un sezon ratat pentru Barcelona. Dar dacă peste vară nu va pleca nici Valverde, nici vreunul dintre jucători și vor fi aduse forțe proaspete în atac prin Griezmann sau prin Neymar, vor putea să conteste lejer orice competiție.

Pentru că exact în asta a stat puterea Barcelonei care a făcut tripla cu Luis Enrique. Interdicția la transferuri a forțat consolidarea sinergiei dintre jucători și a dus la reînvierea culoarelor de pasă gîndite de Guardiola în legendarul Tiki-Taka.

Text publicat în nr. 614 din Opinia Studențească

Sursa foto: realitatea.net

Sprijină-te de mine

Iar a venit 21 martie și iar sînt în dificultate. Nu pentru că nu știu ce trebuie zis și ce trebuie făcut azi, ci pentru că nu prea mă dau eu în vînt după zile de naștere. Însă dacă așa zice datina străbună, că trebuie, dom’le, sărbătorite, măcar ale altora, dacă ale tale nu, așa facem. Ne supunem.

Dacă anul trecut am dat-o într-una emoțională și plină de paragrafe lacrimogene, anul ăsta schimbăm fițuica, nu de alta, dar nu mai am bani de șervețele, la cîte am folosit anul trecut.

Așa c-o să fie simplu data asta: La mulți ani, tata! Și, hop, bag o melodie 😉

Ce se-aude-n casca mea?

În cap n-aveam nimic, nu că acum aș avea prea multe (fire de păr), habar n-aveam ce urma să fac după liceu, dar un lucru știam sigur: nu mă duc la medicină. Puteau să se închidă toate facultățile din lume, eu nu aveam să calc holurile niciunei clădiri în halat alb decît dacă ieșeam din duș.

Însă atunci, parcă sfidînd gîndurile împărțite cu privire la viitorul meu, mîna dreaptă s-a blocat pe mouse, a dat un click pe Google, iar mîna stîngă a tastat „House MD sezonul 1 episodul 1 online subtitrat” și a mai și apăsat „Enter”. Și, cumva, omul ăsta, Dr. House (Hugh Laurie) mai că m-a făcut să dau la medicină chiar dacă știam că am șanse mari să leșin la primul curs. 🤢👌

Dar mi-am revenit atunci cînd i-am ascultat melodiile și am văzut că nu pomenește în versuri nici de bisturiu, nici de infecții, nici de gripă (de orice fel).

Sursa foto: www.filme.metropotam.ro

De la cașcaval, începi să vezi bunici

Nu-s! Nu-s nici în folderul ăsta, nici pe desktop, nici în downloads, unde-s pozele pentru reportaj? Cînd am mers să caut povestea aia faină a cașcavalului din Darabani, am luat și aparatul cu mine, am făcut și niște poze, dar nu le mai găseam nicăieri. Îmi și schimbasem laptopul între timp și parcă era o neliniște în mine că o să scriu degeaba și că n-o să mă creadă nimeni dacă n-o să vadă cu ochii lor.

Și cum poate să mi se întîmple doar mie, ideile bune îmi vin doar după ce mă chinui vreo două ore și mă învîrt mai ceva ca un cîine în jurul propriei cozi – am intrat pe Google Street View. No, amu ia și caută fabrica, dacă n-ai știut să îți salvezi pozele.

Fabrica de cașcaval am găsit-o repede, așa că mi-am permis să mă mai „plimb” puțin pe străzile atît de dragi mie. Am vrut să o iau la vale, spre Cornești, dar se pare că Google n-a avut aceleași intenții și s-a oprit la strada principală. Ei, bun, mă duc la bunica atunci – măcar de strada asta a fost Google interesat. Ajung în fața casei, văd gardul alb, nucul care, deși l-am tăiat acum ceva vreme, pe internet încă umbrește curtea și, ca de fiecare dată, o văd pe bunica pe bancă – la propriu, pe bancă, uitîndu-se spre poartă, poate-poate apare vreun nepot.

„Ok”, îmi zic, „mă duc, o salut, poate mănînc ceva în fugă și plec, poate o prind și pe cealaltă bunică, asta dacă a avut Google motorină să meargă pînă la ea.” A avut motorină și chiar a și trecut Google pe la poarta ei, că pe altundeva n-avea pe unde – stă pe la ieșirea din oraș, pe drumul spre civilizație. Nu se vedea nimic în curte, dar asta nu m-a surprins, avînd în vedere că intrarea în casă e prin spate și că pe acolo își fac viața bunicii, așa că am luat-o în sens invers, să mai vizitez centrul.

În timp ce mă deplasam cu viteza unui click plasat în cel mai îndepărtat punct vizibil pe șosea, adică în timp ce încercam să ajung mai repede la partea care mă interesa, în centru, am dat peste un lucru care m-a trîntit cu capul de masă. Cam prin dreptul cimitirului, pe stradă, mi s-a oprit ochiul asupra unei biciclete vechi și asupra unui tricou vărgat, cu nuanțe gri, ce mi se părea puțin (mai mult) cunoscut. Am băgat în marșarier vreo doi metri și, minune, văd biciclistul uitîndu-se curios la mine. Bine, nu la mine, la mașina Google cu camera aia aproape extraterestră de deasupra. Era bunicul care, cel mai probabil, se întorcea foarte împlinit de la tîrg cu o pungă de mere (sau de ardei, aici mă cam lasă vederea, că e cam în ceață poza, băi, Google-e-e).

N-aș vrea să zic că am pierdut timpul, pentru că m-am întîlnit cu bunicii, dar mai știți cînd am zis că ideile bune îmi vin după ore întregi de chin? Mda, aparent sînt un masochist – pozele erau salvate într-o arhivă online de care uitasem. Reportajul „Cașcavalul de Darabani, pe masa președintelui” a apărut în Opinia Studențească săptămîna trecută și a ieșit bine sau, cel puțin, așa zice lumea, iar dacă încă nu l-ai citit, apasă AICI.

Ne vedem, adică ne „citim” și marțea viitoare, tot la rubrica asta.

 

Cu românii pe terasă

Ședeam acum vreo trei ani pe terasa unei cafenele din Berna, un „orășel” de pe la prietenii noștri elvețieni și mă delectam cu priveliștea asta. Mi-am adus aminte de ea și am zis că e musai să o vedeți și voi, nu de alta, dar la cît m-a costat înghețata aia de lămîie, n-o să îi uit gustul niciodată.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu cînd călătoresc într-un loc nou, fac poze – nu selfie-uri sau poze de grup, ci poze cu ceea ce văd. Și mai fac un lucru – rețin, dom’le, fețele oamenilor pe care îi întîlnesc. Iar într-o zi cu soare, seara, în redacția Opiniei, în fața unei doze de Hell, m-au inundat amintirile cu români. Așa s-a născut „Vîntul de Vest împrăștie români prin Europa”, pe care vă invit să-l citiți, dacă v-a încîntat priveliștea de mai sus. Pentru că exact acea priveliște o văd mulți oameni, însă unii dintre ei n-au stat niciodată să o savureze, ci au trecut mai departe, blestemînd soarele care le intra în ochi.

Citește reportajul apăsînd AICI.