Interviuri

DAN RADU: „E VREMEA JURNALISMULUI DE TIP GHERILĂ”

Cofondator al trustului „Monitorul”, Dan Radu și-a început drumul în presă la revista „Opinia Studențească”, unde a fost și redactor-șef, pe vremea regimului comunist. Acum este manager-editor al revistei „PIN Magazine”, o publicație dedicată mediului IT.

Însă, pe lîngă munca în presă, este vicepreședinte al Asociației „Moldova vrea Autostradă” și se implică activ în demersurile societății civile legate de construirea autostrăzii A8, care să facă legătura între Moldova și Ardeal.

Am discutat, în interviul de față, despre jurnalismul de azi și de ieri, despre implicare civică și despre posibile rețete de supraviețuire a presei.

Faceți parte din Asociația „Moldova vrea Autostradă” și vă implicați activ în acțiuni pentru construirea autostrăzii. Dar de ce este importantă această autostradă pentru dumneavoastră?

Autostrada este importantă pentru toată Moldova, de fapt. În regiunea asta trăiesc patru milioane de oameni, iar autostrada ar fi șansa ei de a se dezvolta. De fapt, autostrada Iași-Tîrgu Mureș ar fi legătura pe care ar avea-o această regiune cu rețeaua de autostrăzi din Vestul Europei. Se înțeapă la Tîrgu Mureș în A3, care duce mai departe în Ungaria și, apoi, în Europa.

Nu are niciun sens să faci traversarea Carpaților pe o altă rută decît asta, care duce, după cum spuneam, la o conectivitate cu rețeaua de autostrăzi. Orice altă traversare, Bacău-Brașov, de exemplu, s-ar opri în Brașov, pentru că de acolo nu se continuă în nicio autostradă. Or, interesul Moldovei este să devină competitivă prin transportul rapid al mărfurilor.

Autostrada ar ajuta la atragerea investitorilor străini; aici este multă forță de muncă, dar care migrează tocmai pentru că nu există investiții importante. Deci, s-ar rezolva o problemă de creștere economică foarte importantă.

Ca să rezum, autostrada este esențială, este punctul zero al începerii dezvoltării regiunii.

În alte țări din Europa se construiesc mai multe autostrăzi simultan, însă în România se construiește numai cîte una și asta pentru a lega capitala de Vest.

E o chestiune de incompetență a Guvernului.

De ce există această mentalitate?

Noi am avut foarte multe discuții și la CNAIR (n.r. – Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere) și la Ministerul Transporturilor și pot să spun că aceste instituții importante, care ar trebui ca într-o formă sau alta să rezolve infrastructura mare a acestei țări, au fost golite, în mare parte, de experți.

De ce?

Din motive politice. Cel puțin la CNAIR sînt tot felul de încrengături care fac instituția să fie ineficientă. Știu că ei au dat afară oameni sau au plecat oameni de la ei în diferite structuri private, oameni care sînt acum, din cînd în cînd, folosiți ca experți externi. Deci, apelează la ei pentru rezolvarea anumitor probleme, pentru că nu au resurse de expertiză în interior. Acesta este motivul pentru care așa se întîmplă lucrurile.

Toată țara este politizată de sus pînă jos, instituțiile sînt tratate ca niște feude, unde trebuie să angajezi rude, apropiați sau tot felul de „followeri”, ca să zic așa, transformîndu-le în niște coji goale, în niște instituții lipsite de substanță care, firește, nu mai au puterea de a pune în practică niciun proiect serios.

Pornind de la declarația ministrului de Externe rus, care acuza Europa că nu prelungește infrastructurile de transport în Est, ați spus într-un interviu pentru „Formula AS” că nu NATO se împotrivește autostrăzii din Moldova. De unde provine, din punctul dumneavoastră de vedere, acest dezinteres al Guvernului pentru Moldova?

Cînd am fost în vizită la președintele Iohannis, am întrebat personal despre această chestiune. Am întrebat dacă există vreo sensibilitate geostrategică referitoare la A8, iar el ne-a privit foarte mirat și ne-a zis că nu a auzit niciodată de așa ceva și nici nu crede că există așa ceva.

Ministrul de Externe rus spunea că orice extindere de infrastructură de transport către Rusia, adică spre Est, poate fi considerată o amenințare, pentru că, din punctul lor de vedere, infrastructura nu este o necesitate economică, ci, văzută prin lentila militară, poate fi o modalitate de transport rapid de trupe și echipament militar.

Ceea ce este o prostie.

Am mai întrebat despre această temă, despre sensibilitatea geopolitică legată de A8, și în alte medii, la Ministerul Transporturilor, și ni s-a spus că din contră, au fost voci din partea NATO care încercau cumva, foarte delicat, să pună presiune pentru ca această autostradă să se realizeze.

E o chestiune de importanță militară pentru țara noastră și dacă nu o faci, pur și simplu, servești un interes străin.

Al Rusiei.

N-am nominalizat.

Ați fost la întîlniri cu reprezentanți oficiali de la ministere, cu președintele Iohannis, ați strîns semnături pentru susținerea proiectelor de construire de autostrăzi. Cît de departe credeți că pot merge aceste demersuri?

Acum, demersurile au ajuns, totuși, la o victorie de etapă; a fost votată legea construirii autostrăzii în Parlament, unde și noi am fost prezenți cu o delegație. Îmi amintesc că cel care a deschis ședința, Iulian Bulai, de la USR, care ne-a și ajutat să intrăm ca invitați în sală, ne-a menționat de la tribună, în începutul discursului, și toată sala a aplaudat prezența noastră acolo.

S-a votat această lege, care este o pîrghie destul de importantă pentru a forța autoritățile cumva, să facă autostrada. Firește, nu există nicio garanție a construirii ei dată numai de lege. Este foarte important ca în bugetul anului viitor să existe alocări speciale pentru lansarea licitațiilor, pentru studii de fezabilitate pentru autostrada A8.

Pe 29 noiembrie, președintele Iohannis ne-a invitat la Cotroceni pe noi, cei din asociațiile „Moldova vrea autostradă” și „Împreună pentru A8”, pentru a promulga Legea A8 de față cu noi. E un fel de recunoaștere a luptei societății civile pentru o chestiune care ar fi trebuit să fie normală.

Eu n-am fost în delegație la Bruxelles, dar din discuțiile noastre anterioare, cei de la Bruxelles erau foarte mirați că trebuie să existe o luptă a unor asociații civice împotriva propriului guvern, ca să se facă niște autostrăzi care sînt prinse într-un plan național de dezvoltare și care au alocări de fonduri gratuite.

Ei nu înțelegeau cum vine chestia asta.

Guvernul a stabilit un masterplan pe care să-l pună în practică, A8 este o prioritate în acest plan, există bani europeni, ei nu vor s-o construiască și populația luptă cu Guvernul pentru asta. Nu pricepeau logica acestei situații.

„A fi jurnalist e una din formele de implicare civică”

– Dan Radu

Ce impact, ce rol au, în momentul de față, asociațiile civice în rezolvarea problemelor de interes național?

Eu cred că noi am deschis, cu acțiunile noastre, de un an și jumătate, un drum pe care vor merge și alte asociații civice din țara asta. Am deschis un drum pe care, dacă ești suficient de bătăios și de hotărît și te ții de ei ca scaiul de lînă, pînă la urmă nu te pot neglija.

Lupta noastră de un an și jumătate a pus problema A8 pe agenda națională și ea nu mai poate fi evitată de niciun partid, fără ca acel partid să sufere grave probleme de imagine sau chiar probleme electorale. Prin urmare, noi am dovedit că o mișcare civică poate muta lucrurile din loc.

Credeți că veți mai putea reveni de la postura de activist civic la cea de jurnalist?

Dar ele nu se exclud. Într-o formă sau alta, și a fi jurnalist e una din formele de implicare civică. A informa lumea cu ceea ce este esențial ca ea să afle este, pînă la urmă, o formă de implicare activă în viața acelei comunități. Eu sînt jurnalist în structură și mi-e greu să cred că voi abandona această chemare într-un moment zero, să zic: „De astăzi nu mai sînt jurnalist”. Voi fi jurnalist toată viața mea, indiferent de ce alte activități colaterale voi mai face.

Dacă tot veni vorba, care sînt limitele activismului?

Atunci cînd lucram la „Monitorul”, noi aveam clar definită misiunea, și aceea era de a apăra interesele comunității. Prin urmare, noi nu făceam un jurnalism detașat, de agenție de știri, sec și fără emoție.

Noi practicam un jurnalism comunitar, ca să spun așa, iar misiunea noastră o defineam simplu: „Apărăm interesele comunității”. Au fost situații în care am apărat interesele comunității cu anchete care s-au derulat și pe cinci ani, pînă am avut rezultate concrete și definitive pe problema respectivă.

Nu m-am gîndit niciodată la chestiunea asta, dacă activismul s-ar suprapune peste jurnalism sau invers, dacă există granițe între ele. Eu am făcut jurnalism animat de o misiune civică și acum fac alte acțiuni civice animat de aceeași dorință de a ajuta comunitatea să-și rezolve problemele sau, ca în cazul de față, de un interes major.

Împreună cu istoricul Dorin Dobrincu, la Palatul Cotroceni, la ceremonia de semnare a legii pentru construirea Autostrăzii A8

Pe vremea cînd scriați la „Opinia studențească” se foloseau așa-numitele „șopîrle”, subtilități ascunse în texte, prin care încercați să păcăliți cenzura comunistă. Cum a ajutat asta la dezvoltarea acestei laturi, care ține de activism, în cazul dumneavoastră?

La „Opinia Studențească” nu ne propuneam, pe atunci, să plantăm „șopîrle” prin texte; pur și simplu încercam să facem jurnalismul studențesc de atunci cît mai curat. Cît mai curat față de cei care ne citeau și față de comunitatea pe care o serveam atunci.

Nu era misiunea noastră să luptăm cu cineva, încercam să fim onești cu noi înșine și cu cei din jur și, dacă existau limite impuse de cenzură, frecvent nu prea aveai cum să lupți împotriva lor.

Eu am fost și redactor-șef la o vreme și mergeam cu paginile la cenzură, înainte de a intra în tipografie. Se scoteau anumite chestiuni legate de revistă, în principal fotografiile lui Dan Mititelu, care, dacă aveau un spin sau o bucată de sîrmă ghimpată, erau considerate ostile regimului și erau șterse imediat.

Chiar și o cioară neagră pe o creangă era văzută ca o fotografie subversivă. Dar și fragmente din texte.

Nu-mi amintesc să fi scos texte întregi. Pagina de cultură era foarte îndrăzneață, se publicau autori pe care nu-i mai publica nimeni în România, dar nu-și propusese nimeni să folosească revista ca armă de luptă împotriva Guvernului.

Pur și simplu încercam să fim cît mai onești și să nu ne fie rușine de ce făceam acolo. Și nu ne-a fost.

Prin comparație cu anii în care erați la „Opinia”, cum vedeți presa studențească din zilele noastre? 

Inexistentă. Mai există?

Mai există „Opinia Studențească”.

Ah, da. Dar, nemaiavînd contact cu zona studențească, nu pot să spun că mai sînt foarte în temă cu asta. Ce știu, și din cauza asta e limpede că la „Opinia” se face treabă bună, e că apar generații după generații care ies de la această revistă și care intră în presa mare. Sînt foarte multe nume în presa de la București care au venit de la „Opinia”.

Nu i-am cunoscut personal de-a lungul timpului, ei au apărut pur și simplu în reflectoare și mai apoi aflam că au venit de la „Opinia Studențească”, ceea ce mă umplea de mîndrie. Prin urmare, cu siguranță, acolo se fac lucruri bune în continuare.

Aș vrea să văd revista pe undeva, probabil că ea se distribuie tot în mediul universitar, ca înainte, iar astfel foarte rar îmi mai ajunge o revistă în mînă.

„Zona noilor tehnologii este cel mai dinamic sector economic din istoria țării”

Ați lucrat în presă încă din 1986. Cum s-a născut „PIN Magazine”?

„PIN Magazine” s-a născut dintr-o observație personală. Venisem de la București în 2015 și nu mai eram familiarizat cu ce se întîmplă în Iași. Dar, făcînd o excursie la Cernăuți cu un grup de oameni de afaceri am aflat că există un avînt special al domeniului IT în Iași, că se dezvoltă chestiuni legate de automotive, de aeronautică, ceea ce mă mira tot timpul și întrebam: „Cum, în Iași?”

Și atunci am descoperit o zonă despre care niciun ziar nu scria – zona noilor tehnologii, care era un domeniu extrem de dinamic și este cel mai dinamic sector economic, după părerea mea, din istoria țării, care a reușit să depășească în PIB agricultura și este încă în mare creștere.

Ei, despre domeniul ăsta nu scria nimeni.

Atunci l-am cunoscut pe Dan Zaharia, care era un promotor al sectorului, am stat de vorbă cu el și el mi-a povestit mai multe lucruri despre ce se întîmplă în Iași, eu eram într-o mirare continuă și am zis „ok, dacă nu scrie nimeni despre asta, scriem noi.”

Și i-am propus să creăm „PIN Magazine” și să mai facem un lucru care să dea mai multă coeziune comunității de IT; premiile anuale PIN Awards. Asta s-a întîmplat în 2015, iar undeva la patru-cinci luni de la prima noastră discuție, a apărut primul număr al revistei, lansat în aceeași zi cu prima ediție PIN Awards, care s-a ținut la Hotel International.

Cum se îmbină jurnalismul cu domeniul IT, pe care îl abordați la „PIN”?

Trebuie să recunosc că am învățat din mers ceea ce se întîmplă în domeniul IT, nefiind familiarizat cu mediul, dar am învățat rapid. Curiozitatea mea nativă m-a ajutat să asimilez foarte repede concepte, idei, fenomene din zona noilor tehnologii.

Ne-am făcut foarte multe surse, foarte mulți prieteni, am intervievat multă lume, avem peste 120 de colaboratori la revistă, care ne-au scris pe domeniul lor de expertiză. Revista a ajuns acum la numărul 11, apare o dată la două luni și cred că este un produs de calitate, pentru că de fiecare dată cînd cineva îl ține în mînă nu-și poate reprima un gest de surpriză că un astfel de produs poate exista.

Într-un editorial din „PIN Magazine” ați atras atenția asupra Republicii Moldova, „pentru că, spre deosebire de România, care pare că își schimbă atitudinea față de industria new-tech, și-a propus să implementeze într-un ritm foarte susținut politici guvernamentale suport, pe o paletă largă, pentru industria tehnologiilor”. La ce vă referiți cînd spuneți că România își schimbă atitudinea față de industria new-tech?

Dacă pînă anul trecut, domeniul IT era văzut ca fiind o prioritate națională, apăruseră inițiative legislative în sprijinul industriei, tot felul de exceptări fiscale, acum, pentru că Guvernul și-a schimbat orientarea, cumva, și și-a propus mai mult să facă gesturi sociale, să crească pensiile, salariile, să crească numărul bugetarilor, domeniile de vîrf au fost neglijate, lăsate deoparte, s-a uitat de ele.

Au mai păstrat niște facilități minore, însă nu mai sînt sub reflectoare, nu mai sînt în atenția guvernului, cel puțin pe moment. Nevoia guvernului de bani a făcut ca să se schimbe multe condiții de taxare, de fiscalizare în țară.

Domeniul IT a fost lovit de acea modificare cu trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. Industria a fost lovită ca toate celelalte industrii, nu a beneficiat de niciun fel de excepție, dar eu nu am auzit, în ultimii doi ani, de la venirea la putere a guvernului PSD, despre IT într-un mesaj public.

Nu am mai văzut miniștri competenți care să fie așezați în pozițiile astea, oricum, nu se mai vorbește absolut nimic. A fost lăsată într-un con de umbră, exact cînd revoluția noilor tehnologii este tot mai prezentă global. Asta e, vom pierde și bătălia asta, cum am pierdut și pe cea a infrastructurii și bătălia capitalului românesc și a firmelor mici și mijlocii și cea a energiei. Ne-am obișnuit deja să pierdem.

În contextul atîtor discuții pe tema discriminării, „PIN Magazine” a publicat, în numărul 10, un articol numit „De ce sînt femeile un dezastru pentru tehnologie”.

Da, dar era în ton ironic. E scris de o femeie și ea tratează în cheie ironică subiectul. Titlul pare că dezavantajează femeile, dar, de fapt, textul întoarce explicația, și înțelegi că așa-zisele „defecte” ale femeilor se dovedesc a fi calități esențiale în lucrul new-tech. Multiskills-ul lor, capacitatea de a munci mai mult, înclinația lor spre compromis poate ajuta o echipă să progreseze.

Deci titlul este un fel de clickbait.

Da, dar din text înțelegi că femeile sînt chiar mai potrivite decît bărbații pentru a lucra în new-tech.

Ați avut reclamații cauzate de acest articol?

Nu.

Într-o postare pe Facebook ați criticat faptul că rasa albă este acuzată pe toate canalele posibile de rasism, discriminare, pe scurt, de toate relele lumii.

Da, a devenit o rușine să fii alb.

Dar arabii au făcut și încă fac aceste lucruri. Credeți că acest curent anti-discriminare dus la extrem va apărea și în spațiul românesc?

Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu, dar s-ar putea să apară. Și s-ar putea să apară prin generația tînără, care este mult mai tentată să îmbrățișeze această religie a corectitudinii politice care, de fapt, este o formă de neo-marxism, este o politică de excludere a celorlalți, deși pare o politică incluzivă.

Probabil că se va întîmpla. Au început deja să apară primele semne. Om vedea, chiar nu știu ce să spun. Semnele au apărut – destul de firave, dar au apărut.

„Ancheta este ultima redută a jurnalismului”

Sînteți unul dintre cofondatorii „Monitorului”, care a fost un trust de presă regională cu influență. De ce și-a pierdut, în viziunea dumneavoastră, presa locală influența pe care o avea pe vremea „Monitorului”, prin anii 1990-2000?

Pentru că s-au schimbat condițiile economice, în primul rînd. Presa locală, față de presa centrală, este un tip de presă mai ușor de corupt, pentru că se manifestă în comunități mai mici, este mai aproape de centrele de putere politică locală, care pot fi frecvent abuzive și care se pot manifesta mai rapid și pe mai multe planuri decît o poate face o putere centrală împotriva presei naționale.

Presa locală este extrem de dependentă de surse de finanțare, în principal, locale, care surse pot dispărea, pot fi amenințate, pot fi intimidate pentru a nu mai finanța un ziar sau altul, iar atunci respectiva publicație se trezește într-o criză financiară care o poate distruge. Lucrul ăsta nu prea se întîmpla înainte.

Cred că genul acesta de baronizare județeană a apărut undeva după anul 2000. Existau niște forme și înainte dar erau totuși contrabalansate de partidele de opoziție care, pe vremuri, erau ceva mai puternice.

Cu timpul, și prin schimbarea legii alegerilor locale, dintr-un singur tur, și prin alte modificări legislative, care au permis perpetuarea factorilor de putere în județe, s-au creat enclave conduse de oameni politici extrem de puternici, cărora le este foarte ușor să distrugă economic un canal media local.

Pe lîngă criza economică din 2008, care a pus pe butuci mai toată presa națională, a mai existat un alt element foarte important, și anume distrugerea rețelei de distribuție națională, pe care a făcut-o Adrian Năstase, în 2004-2005, dînd Rodipet către doi frați, Awdi (n.r. – Hassan Awdi, fost proprietar al rețelei Rodipet), nu mai știu ce nație erau, care au distrus-o, au devalizat-o.

Cred că acel moment a fost o lovitură foarte mare pentru presa românească, pentru că nu a mai avut unde să-și distribuie ziarele. Rețelele private puteau intra, la rîndul lor, sub influența unui baron local și îți puteau refuza distribuția, dacă așa era ordinul.

Apoi, decăderea în sine a corpului profesional -pentru că a existat un fel de degradare a corpului jurnalistic la un moment dat, fiindcă noii jurnaliști nu mai erau la fel de buni ca noi, cei din anii ’90, care, chiar dacă nu veneam neapărat din școli de presă, dezvoltasem un tip de competiție de bună calitate, care ne împingea pentru a progresa în meserie.

Au venit niște generații care nu au făcut liceul la timp, nu și-au terminat studiile cum trebuie, care aveau o capacitate de a înțelege realitățile destul de scăzută, din cauza lecturilor insuficiente sau a unui liceu superficial și atunci s-a degradat și jurnalismul.

Și atunci toate astea – distribuția, criza, online-ul, degradarea profesională și economică, iată cinci elemente care, strînse ca într-un pumn, au sfărîmat tot ce mai rămăsese din presa locală.

Acum, părerea mea este că e vremea jurnalismului de tip gherilă, a jurnalismului în echipe mici, de trei-patru inși. Este singura formă de a rezista economic, de a putea acoperi niște salarii.

Online-ul ajută forma asta de expresie jurnalistică în formule restrînse și destul de bine profilate, de preferință anchetă, dezvăluiri sau news-uri exclusive.

Eu spuneam odată că online-ul a luat jurnalismului cam tot – a luat știrea, cetățenii de rînd pot genera știri fără nicio problemă, a luat fotoreportajul, partea de opinie (acum toată lumea are opinie, iar opinia jurnalistică nu prea mai valorează mult), a luat reportajul.

Dar a mai rămas o singură redută, din punctul meu de vedere – ancheta. Ancheta n-o poate face publicul. Pentru anchetă îți trebuie o anumită expertiză, timp, surse. Pur și simplu trebuie să cunoști această meserie pentru ca ancheta să ajungă la un bun sfîrșit și să fie structurată coerent.

Chestiunea asta este „ultimul mohican” al jurnalismului. Au apărut și echipe specializate pe asta, RISE Project, Recorder și alții care, în principiu, s-au așezat pe această redută și luptă cu toate puterile și, după cîte văd, au și succes.

Ce soluții prin care presa locală să se revigoreze și să revină la influența pe care o avea acum 10-12 ani există azi?

Nu cred că există. Nu are cum. Cred că soluția ar fi ca o echipă locală, cu un număr redus de oameni, șapte-opt inși, să acopere mai toate expresiile și toate canalele jurnalistice posibile.

Ei să fie o echipă multidisciplinară și multiskills, care să poată acoperi și furnizarea de știri scrise, și furnizarea de marketing online, și furnizarea de video, și de audio. Echipa respectivă să fie ca o fabrică de produse media cît mai diverse, cît mai creative, să stăpînească foarte bine traficul online, să știe cum să-și vîndă cît mai bine marfa.

Formule de finanțare ar fi puține: crowd-funding, mici sponsori locali, poate proiecte pe fonduri europene.

E foarte greu pentru presa scrisă locală.

Cred că e capătul de linie, mai ales dacă ea nu se reformulează în niciun fel, dacă nu scoate ziare mai mici, mai citibile, nu găsește forme de distribuție mai inventive și merge pe distribuția la chioșcuri și cu structuri de ziar de acum 20 de ani; e o presă pe care o pot considera ca și moartă.

Sursă fotografii: www.facebook.com/dan.radu

Interviul poate fi citit și AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: