Psalm – Al-Shafer

De ce aud întinsul cum șoptește?

De ce aud chitara cum ucide-un vers?

De ce din lanuri de pământ întors,

Aud un glas de plug ce se căiește?

De ce văd râul cum aleargă-n loc?

De ce văd muștele cum zbiară-n cercuri late?

De ce din toate câte-au fost în joc,

Tu m-ai ales și m-ai atins cu moarte?

De ce simt cerul cum se stinge-n salve?

De ce simt pomii unduind un vals?

De ce sunt eu învăluit acum de jale

Ținându-mă târâș după-al Tău pas?

De ce-mi răspunzi tăcut la întrebare?

De ce-mi ascunzi cu grijă-al meu necaz?

De ce nu Te prefaci ca orișicare,

Și-n schimb, mă-mbraci, zâmbind, cu-al Tău topaz?

Cîntec de lebădă

Știi cum sună

cîntecul de lebădă al unei moluște?

Jalnic…

Cum îl îngînă cu toate puterile

Și cum își stoarce fiecare strop de viață

rămas în minusculitatea ființei ei?

De ce nu l-ai auzit?

Aveai dopuri în urechi?

Erai operat de surzenie?

N-ai pierdut nimic!

În afară de jalnica exprimare disperată

a unei moluște în convulsii.

Parfumul…de chitară! – Partea I

Zaralis, ora 10:25 a.m.

Am să încep prin a vă spune ce căutam eu în glorioasa zi de 15 august la cafeneaua Kai’Ri, de pe strada Gen. Altair, nr. 23.

Nu am fost niciodată adeptul paradelor militare sau a demonstrațiilor publice. De obicei se sfârșeau printr-o masă de oameni flămânzi și obosiți care erau puși pe harță. Norocul meu legendar făcea ca exact în acea legendară zi, la acea legendară oră, să îmi beau liniștit și, ar spune unii, puțin cam plictisit, legendara ceașcă de lapte și să mă delectez cu legendarul preparat pentru care era vestită cafeneaua: clătite cu sirop de arțar și nuci pecan. Ei bine, într-unul din puținele momente când mă catadicseam să îmi ridic ochii din farfurie, am dat peste o altă pereche de ochi.

Cât de romantic!

Preț de câteva clipe, lumea s-a oprit. Vederea mi s-a încețoșat, iar mâinile au început să îmi tremure, împrăștiind prețiosul și gustosul sirop peste fața de masă. Apoi mi-am dat seama că ochii aceia mă priveau la rândul lor.

Ah, deja sunteți în extaz!

Nu! Mulțumită norocului meu despre care vă vorbeam acum două minute, nu așa mi-am întâlnit iubirea. Așa mi-am întâlnit… Imediat veți vedea, un moment!

– Ahaa, vocea răgușită pe care am identificat-o ca fiind a posesorului perechii de ochi reușea să înlăture orice efect ar fi avut clătitele asupra mea. Trădător de patrie! Pe eeeeel!

Trebuie să spun că ultimul sunet l-am identificat doar din poveștile martorilor deoarece lumea mea a rămas blocată pe acel „e” prelung și pe pumnul destul de bine exersat al Ochiului.

Imaginea neclară și sunetele îndepărtate îmi dădeau de înțeles că ar trebui să particip la câteva cursuri de scrimă. Dar cuvintele se distingeau perfect prin ceața înconjurătoare. Totuși, nu asta mă preocupa. Nu zgomotul fusese cel care mă trezise. Nu corzile ciupite cu nerăbdare. Nici lumina puternică ce se revărsa în toată încăperea.

„Purtat puțin peste putere,

Pornit pierdut pentru pierzare

Pătrund prin praful permutat

Parfumul… de chitară.”

Atunci am simțit pentru prima oară parfumul…de chitară.

Va continua…

Parfumul…de chitară! – Al-Shafer

Purtat puțin peste putere,

Pornit pierdut pentru pierzare

Pătrund prin praful permutat

Parfumul… de chitară.

Crezând candid cu crunt cobzar,

Crezând cutarea căutată.

Caut cărunt, credul, 

Chiar crud,

Parfumul de chitară…

Arzând am ars.

Aștept… așa.

Aștept a așteptare.

Amanetat, amenințat,

Parfumul de chitară.

Vândut, vânt vrut,

Vând vinerea visare.

Venea, vindea.

Venea, visa:

Parfumul de chitară…

マジで感謝!

泣いちまった でもみんなが 肩をたたいてくれた

Pentru cei dintre voi care se întreabă ce fel de extraterestru a pus mâna pe mine și m-a învățat să scriu în limbi noi, se numește Google și este din rasa browserelor cu funcția de translator.

Dar, nu vă îngrijorați, nu scrie nimic rău acolo! Totul e perfect. De fapt, mai mult decât perfect. Tocmai de asta scriu acum.

Măi, ciocoflenderilor, voi aveți prieteni? Măi, eu cred că aveți. Nu sunt ăia cu care râzi în pauze la școală sau cei cu care ieși sâmbătă seara în oraș și aștepți cu o tragică răbdare trecerea unei săptămâni din viață pentru a te lansa în alta, la fel de plină de rutine și ocazionale ruperi de ritm menite să îți provoace o febră musculară la nivelul creierului. Nici aceia care îți adresează veșnica și clișeica întrebare CE FAAAAACI? și care îți reproșează atunci când le răspunzi cu același veșnic și clișeic BINEEEEEEE.

Eu cred că prietenii sunt aceia care, fără să te gândești la ei, se gândesc ei la tine. Aceia care, indiferent unde sunt pe planeta asta, fac parte, cu drag, din existența ta. Aceia care îți ridică viața și standardele, care te ajută să înțelegi că, uneori, rațiunea vine înaintea sentimentelor. Și, mai ales, aceia pe care, chiar dacă vrei cu toată ființa, nu poți să te superi cu adevărat, nu poți să îi ignori, nu poți să îi alungi pentru preferințele altora.

Pentru acei prieteni, azi, acum, la ora asta, când scriu, fac o plecăciune și vă spun din toată inima și ființa mea:

『ありがとな』