DAN RADU: „E VREMEA JURNALISMULUI DE TIP GHERILĂ”

Cofondator al trustului „Monitorul”, Dan Radu și-a început drumul în presă la revista „Opinia Studențească”, unde a fost și redactor-șef, pe vremea regimului comunist. Acum este manager-editor al revistei „PIN Magazine”, o publicație dedicată mediului IT.

Însă, pe lîngă munca în presă, este vicepreședinte al Asociației „Moldova vrea Autostradă” și se implică activ în demersurile societății civile legate de construirea autostrăzii A8, care să facă legătura între Moldova și Ardeal.

Am discutat, în interviul de față, despre jurnalismul de azi și de ieri, despre implicare civică și despre posibile rețete de supraviețuire a presei.

Faceți parte din Asociația „Moldova vrea Autostradă” și vă implicați activ în acțiuni pentru construirea autostrăzii. Dar de ce este importantă această autostradă pentru dumneavoastră?

Autostrada este importantă pentru toată Moldova, de fapt. În regiunea asta trăiesc patru milioane de oameni, iar autostrada ar fi șansa ei de a se dezvolta. De fapt, autostrada Iași-Tîrgu Mureș ar fi legătura pe care ar avea-o această regiune cu rețeaua de autostrăzi din Vestul Europei. Se înțeapă la Tîrgu Mureș în A3, care duce mai departe în Ungaria și, apoi, în Europa.

Nu are niciun sens să faci traversarea Carpaților pe o altă rută decît asta, care duce, după cum spuneam, la o conectivitate cu rețeaua de autostrăzi. Orice altă traversare, Bacău-Brașov, de exemplu, s-ar opri în Brașov, pentru că de acolo nu se continuă în nicio autostradă. Or, interesul Moldovei este să devină competitivă prin transportul rapid al mărfurilor.

Autostrada ar ajuta la atragerea investitorilor străini; aici este multă forță de muncă, dar care migrează tocmai pentru că nu există investiții importante. Deci, s-ar rezolva o problemă de creștere economică foarte importantă.

Ca să rezum, autostrada este esențială, este punctul zero al începerii dezvoltării regiunii.

În alte țări din Europa se construiesc mai multe autostrăzi simultan, însă în România se construiește numai cîte una și asta pentru a lega capitala de Vest.

E o chestiune de incompetență a Guvernului.

De ce există această mentalitate?

Noi am avut foarte multe discuții și la CNAIR (n.r. – Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere) și la Ministerul Transporturilor și pot să spun că aceste instituții importante, care ar trebui ca într-o formă sau alta să rezolve infrastructura mare a acestei țări, au fost golite, în mare parte, de experți.

De ce?

Din motive politice. Cel puțin la CNAIR sînt tot felul de încrengături care fac instituția să fie ineficientă. Știu că ei au dat afară oameni sau au plecat oameni de la ei în diferite structuri private, oameni care sînt acum, din cînd în cînd, folosiți ca experți externi. Deci, apelează la ei pentru rezolvarea anumitor probleme, pentru că nu au resurse de expertiză în interior. Acesta este motivul pentru care așa se întîmplă lucrurile.

Toată țara este politizată de sus pînă jos, instituțiile sînt tratate ca niște feude, unde trebuie să angajezi rude, apropiați sau tot felul de „followeri”, ca să zic așa, transformîndu-le în niște coji goale, în niște instituții lipsite de substanță care, firește, nu mai au puterea de a pune în practică niciun proiect serios.

Pornind de la declarația ministrului de Externe rus, care acuza Europa că nu prelungește infrastructurile de transport în Est, ați spus într-un interviu pentru „Formula AS” că nu NATO se împotrivește autostrăzii din Moldova. De unde provine, din punctul dumneavoastră de vedere, acest dezinteres al Guvernului pentru Moldova?

Cînd am fost în vizită la președintele Iohannis, am întrebat personal despre această chestiune. Am întrebat dacă există vreo sensibilitate geostrategică referitoare la A8, iar el ne-a privit foarte mirat și ne-a zis că nu a auzit niciodată de așa ceva și nici nu crede că există așa ceva.

Ministrul de Externe rus spunea că orice extindere de infrastructură de transport către Rusia, adică spre Est, poate fi considerată o amenințare, pentru că, din punctul lor de vedere, infrastructura nu este o necesitate economică, ci, văzută prin lentila militară, poate fi o modalitate de transport rapid de trupe și echipament militar.

Ceea ce este o prostie.

Am mai întrebat despre această temă, despre sensibilitatea geopolitică legată de A8, și în alte medii, la Ministerul Transporturilor, și ni s-a spus că din contră, au fost voci din partea NATO care încercau cumva, foarte delicat, să pună presiune pentru ca această autostradă să se realizeze.

E o chestiune de importanță militară pentru țara noastră și dacă nu o faci, pur și simplu, servești un interes străin.

Al Rusiei.

N-am nominalizat.

Ați fost la întîlniri cu reprezentanți oficiali de la ministere, cu președintele Iohannis, ați strîns semnături pentru susținerea proiectelor de construire de autostrăzi. Cît de departe credeți că pot merge aceste demersuri?

Acum, demersurile au ajuns, totuși, la o victorie de etapă; a fost votată legea construirii autostrăzii în Parlament, unde și noi am fost prezenți cu o delegație. Îmi amintesc că cel care a deschis ședința, Iulian Bulai, de la USR, care ne-a și ajutat să intrăm ca invitați în sală, ne-a menționat de la tribună, în începutul discursului, și toată sala a aplaudat prezența noastră acolo.

S-a votat această lege, care este o pîrghie destul de importantă pentru a forța autoritățile cumva, să facă autostrada. Firește, nu există nicio garanție a construirii ei dată numai de lege. Este foarte important ca în bugetul anului viitor să existe alocări speciale pentru lansarea licitațiilor, pentru studii de fezabilitate pentru autostrada A8.

Pe 29 noiembrie, președintele Iohannis ne-a invitat la Cotroceni pe noi, cei din asociațiile „Moldova vrea autostradă” și „Împreună pentru A8”, pentru a promulga Legea A8 de față cu noi. E un fel de recunoaștere a luptei societății civile pentru o chestiune care ar fi trebuit să fie normală.

Eu n-am fost în delegație la Bruxelles, dar din discuțiile noastre anterioare, cei de la Bruxelles erau foarte mirați că trebuie să existe o luptă a unor asociații civice împotriva propriului guvern, ca să se facă niște autostrăzi care sînt prinse într-un plan național de dezvoltare și care au alocări de fonduri gratuite.

Ei nu înțelegeau cum vine chestia asta.

Guvernul a stabilit un masterplan pe care să-l pună în practică, A8 este o prioritate în acest plan, există bani europeni, ei nu vor s-o construiască și populația luptă cu Guvernul pentru asta. Nu pricepeau logica acestei situații.

„A fi jurnalist e una din formele de implicare civică”

– Dan Radu

Ce impact, ce rol au, în momentul de față, asociațiile civice în rezolvarea problemelor de interes național?

Eu cred că noi am deschis, cu acțiunile noastre, de un an și jumătate, un drum pe care vor merge și alte asociații civice din țara asta. Am deschis un drum pe care, dacă ești suficient de bătăios și de hotărît și te ții de ei ca scaiul de lînă, pînă la urmă nu te pot neglija.

Lupta noastră de un an și jumătate a pus problema A8 pe agenda națională și ea nu mai poate fi evitată de niciun partid, fără ca acel partid să sufere grave probleme de imagine sau chiar probleme electorale. Prin urmare, noi am dovedit că o mișcare civică poate muta lucrurile din loc.

Credeți că veți mai putea reveni de la postura de activist civic la cea de jurnalist?

Dar ele nu se exclud. Într-o formă sau alta, și a fi jurnalist e una din formele de implicare civică. A informa lumea cu ceea ce este esențial ca ea să afle este, pînă la urmă, o formă de implicare activă în viața acelei comunități. Eu sînt jurnalist în structură și mi-e greu să cred că voi abandona această chemare într-un moment zero, să zic: „De astăzi nu mai sînt jurnalist”. Voi fi jurnalist toată viața mea, indiferent de ce alte activități colaterale voi mai face.

Dacă tot veni vorba, care sînt limitele activismului?

Atunci cînd lucram la „Monitorul”, noi aveam clar definită misiunea, și aceea era de a apăra interesele comunității. Prin urmare, noi nu făceam un jurnalism detașat, de agenție de știri, sec și fără emoție.

Noi practicam un jurnalism comunitar, ca să spun așa, iar misiunea noastră o defineam simplu: „Apărăm interesele comunității”. Au fost situații în care am apărat interesele comunității cu anchete care s-au derulat și pe cinci ani, pînă am avut rezultate concrete și definitive pe problema respectivă.

Nu m-am gîndit niciodată la chestiunea asta, dacă activismul s-ar suprapune peste jurnalism sau invers, dacă există granițe între ele. Eu am făcut jurnalism animat de o misiune civică și acum fac alte acțiuni civice animat de aceeași dorință de a ajuta comunitatea să-și rezolve problemele sau, ca în cazul de față, de un interes major.

Împreună cu istoricul Dorin Dobrincu, la Palatul Cotroceni, la ceremonia de semnare a legii pentru construirea Autostrăzii A8

Pe vremea cînd scriați la „Opinia studențească” se foloseau așa-numitele „șopîrle”, subtilități ascunse în texte, prin care încercați să păcăliți cenzura comunistă. Cum a ajutat asta la dezvoltarea acestei laturi, care ține de activism, în cazul dumneavoastră?

La „Opinia Studențească” nu ne propuneam, pe atunci, să plantăm „șopîrle” prin texte; pur și simplu încercam să facem jurnalismul studențesc de atunci cît mai curat. Cît mai curat față de cei care ne citeau și față de comunitatea pe care o serveam atunci.

Nu era misiunea noastră să luptăm cu cineva, încercam să fim onești cu noi înșine și cu cei din jur și, dacă existau limite impuse de cenzură, frecvent nu prea aveai cum să lupți împotriva lor.

Eu am fost și redactor-șef la o vreme și mergeam cu paginile la cenzură, înainte de a intra în tipografie. Se scoteau anumite chestiuni legate de revistă, în principal fotografiile lui Dan Mititelu, care, dacă aveau un spin sau o bucată de sîrmă ghimpată, erau considerate ostile regimului și erau șterse imediat.

Chiar și o cioară neagră pe o creangă era văzută ca o fotografie subversivă. Dar și fragmente din texte.

Nu-mi amintesc să fi scos texte întregi. Pagina de cultură era foarte îndrăzneață, se publicau autori pe care nu-i mai publica nimeni în România, dar nu-și propusese nimeni să folosească revista ca armă de luptă împotriva Guvernului.

Pur și simplu încercam să fim cît mai onești și să nu ne fie rușine de ce făceam acolo. Și nu ne-a fost.

Prin comparație cu anii în care erați la „Opinia”, cum vedeți presa studențească din zilele noastre? 

Inexistentă. Mai există?

Mai există „Opinia Studențească”.

Ah, da. Dar, nemaiavînd contact cu zona studențească, nu pot să spun că mai sînt foarte în temă cu asta. Ce știu, și din cauza asta e limpede că la „Opinia” se face treabă bună, e că apar generații după generații care ies de la această revistă și care intră în presa mare. Sînt foarte multe nume în presa de la București care au venit de la „Opinia”.

Nu i-am cunoscut personal de-a lungul timpului, ei au apărut pur și simplu în reflectoare și mai apoi aflam că au venit de la „Opinia Studențească”, ceea ce mă umplea de mîndrie. Prin urmare, cu siguranță, acolo se fac lucruri bune în continuare.

Aș vrea să văd revista pe undeva, probabil că ea se distribuie tot în mediul universitar, ca înainte, iar astfel foarte rar îmi mai ajunge o revistă în mînă.

„Zona noilor tehnologii este cel mai dinamic sector economic din istoria țării”

Ați lucrat în presă încă din 1986. Cum s-a născut „PIN Magazine”?

„PIN Magazine” s-a născut dintr-o observație personală. Venisem de la București în 2015 și nu mai eram familiarizat cu ce se întîmplă în Iași. Dar, făcînd o excursie la Cernăuți cu un grup de oameni de afaceri am aflat că există un avînt special al domeniului IT în Iași, că se dezvoltă chestiuni legate de automotive, de aeronautică, ceea ce mă mira tot timpul și întrebam: „Cum, în Iași?”

Și atunci am descoperit o zonă despre care niciun ziar nu scria – zona noilor tehnologii, care era un domeniu extrem de dinamic și este cel mai dinamic sector economic, după părerea mea, din istoria țării, care a reușit să depășească în PIB agricultura și este încă în mare creștere.

Ei, despre domeniul ăsta nu scria nimeni.

Atunci l-am cunoscut pe Dan Zaharia, care era un promotor al sectorului, am stat de vorbă cu el și el mi-a povestit mai multe lucruri despre ce se întîmplă în Iași, eu eram într-o mirare continuă și am zis „ok, dacă nu scrie nimeni despre asta, scriem noi.”

Și i-am propus să creăm „PIN Magazine” și să mai facem un lucru care să dea mai multă coeziune comunității de IT; premiile anuale PIN Awards. Asta s-a întîmplat în 2015, iar undeva la patru-cinci luni de la prima noastră discuție, a apărut primul număr al revistei, lansat în aceeași zi cu prima ediție PIN Awards, care s-a ținut la Hotel International.

Cum se îmbină jurnalismul cu domeniul IT, pe care îl abordați la „PIN”?

Trebuie să recunosc că am învățat din mers ceea ce se întîmplă în domeniul IT, nefiind familiarizat cu mediul, dar am învățat rapid. Curiozitatea mea nativă m-a ajutat să asimilez foarte repede concepte, idei, fenomene din zona noilor tehnologii.

Ne-am făcut foarte multe surse, foarte mulți prieteni, am intervievat multă lume, avem peste 120 de colaboratori la revistă, care ne-au scris pe domeniul lor de expertiză. Revista a ajuns acum la numărul 11, apare o dată la două luni și cred că este un produs de calitate, pentru că de fiecare dată cînd cineva îl ține în mînă nu-și poate reprima un gest de surpriză că un astfel de produs poate exista.

Într-un editorial din „PIN Magazine” ați atras atenția asupra Republicii Moldova, „pentru că, spre deosebire de România, care pare că își schimbă atitudinea față de industria new-tech, și-a propus să implementeze într-un ritm foarte susținut politici guvernamentale suport, pe o paletă largă, pentru industria tehnologiilor”. La ce vă referiți cînd spuneți că România își schimbă atitudinea față de industria new-tech?

Dacă pînă anul trecut, domeniul IT era văzut ca fiind o prioritate națională, apăruseră inițiative legislative în sprijinul industriei, tot felul de exceptări fiscale, acum, pentru că Guvernul și-a schimbat orientarea, cumva, și și-a propus mai mult să facă gesturi sociale, să crească pensiile, salariile, să crească numărul bugetarilor, domeniile de vîrf au fost neglijate, lăsate deoparte, s-a uitat de ele.

Au mai păstrat niște facilități minore, însă nu mai sînt sub reflectoare, nu mai sînt în atenția guvernului, cel puțin pe moment. Nevoia guvernului de bani a făcut ca să se schimbe multe condiții de taxare, de fiscalizare în țară.

Domeniul IT a fost lovit de acea modificare cu trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. Industria a fost lovită ca toate celelalte industrii, nu a beneficiat de niciun fel de excepție, dar eu nu am auzit, în ultimii doi ani, de la venirea la putere a guvernului PSD, despre IT într-un mesaj public.

Nu am mai văzut miniștri competenți care să fie așezați în pozițiile astea, oricum, nu se mai vorbește absolut nimic. A fost lăsată într-un con de umbră, exact cînd revoluția noilor tehnologii este tot mai prezentă global. Asta e, vom pierde și bătălia asta, cum am pierdut și pe cea a infrastructurii și bătălia capitalului românesc și a firmelor mici și mijlocii și cea a energiei. Ne-am obișnuit deja să pierdem.

În contextul atîtor discuții pe tema discriminării, „PIN Magazine” a publicat, în numărul 10, un articol numit „De ce sînt femeile un dezastru pentru tehnologie”.

Da, dar era în ton ironic. E scris de o femeie și ea tratează în cheie ironică subiectul. Titlul pare că dezavantajează femeile, dar, de fapt, textul întoarce explicația, și înțelegi că așa-zisele „defecte” ale femeilor se dovedesc a fi calități esențiale în lucrul new-tech. Multiskills-ul lor, capacitatea de a munci mai mult, înclinația lor spre compromis poate ajuta o echipă să progreseze.

Deci titlul este un fel de clickbait.

Da, dar din text înțelegi că femeile sînt chiar mai potrivite decît bărbații pentru a lucra în new-tech.

Ați avut reclamații cauzate de acest articol?

Nu.

Într-o postare pe Facebook ați criticat faptul că rasa albă este acuzată pe toate canalele posibile de rasism, discriminare, pe scurt, de toate relele lumii.

Da, a devenit o rușine să fii alb.

Dar arabii au făcut și încă fac aceste lucruri. Credeți că acest curent anti-discriminare dus la extrem va apărea și în spațiul românesc?

Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu, dar s-ar putea să apară. Și s-ar putea să apară prin generația tînără, care este mult mai tentată să îmbrățișeze această religie a corectitudinii politice care, de fapt, este o formă de neo-marxism, este o politică de excludere a celorlalți, deși pare o politică incluzivă.

Probabil că se va întîmpla. Au început deja să apară primele semne. Om vedea, chiar nu știu ce să spun. Semnele au apărut – destul de firave, dar au apărut.

„Ancheta este ultima redută a jurnalismului”

Sînteți unul dintre cofondatorii „Monitorului”, care a fost un trust de presă regională cu influență. De ce și-a pierdut, în viziunea dumneavoastră, presa locală influența pe care o avea pe vremea „Monitorului”, prin anii 1990-2000?

Pentru că s-au schimbat condițiile economice, în primul rînd. Presa locală, față de presa centrală, este un tip de presă mai ușor de corupt, pentru că se manifestă în comunități mai mici, este mai aproape de centrele de putere politică locală, care pot fi frecvent abuzive și care se pot manifesta mai rapid și pe mai multe planuri decît o poate face o putere centrală împotriva presei naționale.

Presa locală este extrem de dependentă de surse de finanțare, în principal, locale, care surse pot dispărea, pot fi amenințate, pot fi intimidate pentru a nu mai finanța un ziar sau altul, iar atunci respectiva publicație se trezește într-o criză financiară care o poate distruge. Lucrul ăsta nu prea se întîmpla înainte.

Cred că genul acesta de baronizare județeană a apărut undeva după anul 2000. Existau niște forme și înainte dar erau totuși contrabalansate de partidele de opoziție care, pe vremuri, erau ceva mai puternice.

Cu timpul, și prin schimbarea legii alegerilor locale, dintr-un singur tur, și prin alte modificări legislative, care au permis perpetuarea factorilor de putere în județe, s-au creat enclave conduse de oameni politici extrem de puternici, cărora le este foarte ușor să distrugă economic un canal media local.

Pe lîngă criza economică din 2008, care a pus pe butuci mai toată presa națională, a mai existat un alt element foarte important, și anume distrugerea rețelei de distribuție națională, pe care a făcut-o Adrian Năstase, în 2004-2005, dînd Rodipet către doi frați, Awdi (n.r. – Hassan Awdi, fost proprietar al rețelei Rodipet), nu mai știu ce nație erau, care au distrus-o, au devalizat-o.

Cred că acel moment a fost o lovitură foarte mare pentru presa românească, pentru că nu a mai avut unde să-și distribuie ziarele. Rețelele private puteau intra, la rîndul lor, sub influența unui baron local și îți puteau refuza distribuția, dacă așa era ordinul.

Apoi, decăderea în sine a corpului profesional -pentru că a existat un fel de degradare a corpului jurnalistic la un moment dat, fiindcă noii jurnaliști nu mai erau la fel de buni ca noi, cei din anii ’90, care, chiar dacă nu veneam neapărat din școli de presă, dezvoltasem un tip de competiție de bună calitate, care ne împingea pentru a progresa în meserie.

Au venit niște generații care nu au făcut liceul la timp, nu și-au terminat studiile cum trebuie, care aveau o capacitate de a înțelege realitățile destul de scăzută, din cauza lecturilor insuficiente sau a unui liceu superficial și atunci s-a degradat și jurnalismul.

Și atunci toate astea – distribuția, criza, online-ul, degradarea profesională și economică, iată cinci elemente care, strînse ca într-un pumn, au sfărîmat tot ce mai rămăsese din presa locală.

Acum, părerea mea este că e vremea jurnalismului de tip gherilă, a jurnalismului în echipe mici, de trei-patru inși. Este singura formă de a rezista economic, de a putea acoperi niște salarii.

Online-ul ajută forma asta de expresie jurnalistică în formule restrînse și destul de bine profilate, de preferință anchetă, dezvăluiri sau news-uri exclusive.

Eu spuneam odată că online-ul a luat jurnalismului cam tot – a luat știrea, cetățenii de rînd pot genera știri fără nicio problemă, a luat fotoreportajul, partea de opinie (acum toată lumea are opinie, iar opinia jurnalistică nu prea mai valorează mult), a luat reportajul.

Dar a mai rămas o singură redută, din punctul meu de vedere – ancheta. Ancheta n-o poate face publicul. Pentru anchetă îți trebuie o anumită expertiză, timp, surse. Pur și simplu trebuie să cunoști această meserie pentru ca ancheta să ajungă la un bun sfîrșit și să fie structurată coerent.

Chestiunea asta este „ultimul mohican” al jurnalismului. Au apărut și echipe specializate pe asta, RISE Project, Recorder și alții care, în principiu, s-au așezat pe această redută și luptă cu toate puterile și, după cîte văd, au și succes.

Ce soluții prin care presa locală să se revigoreze și să revină la influența pe care o avea acum 10-12 ani există azi?

Nu cred că există. Nu are cum. Cred că soluția ar fi ca o echipă locală, cu un număr redus de oameni, șapte-opt inși, să acopere mai toate expresiile și toate canalele jurnalistice posibile.

Ei să fie o echipă multidisciplinară și multiskills, care să poată acoperi și furnizarea de știri scrise, și furnizarea de marketing online, și furnizarea de video, și de audio. Echipa respectivă să fie ca o fabrică de produse media cît mai diverse, cît mai creative, să stăpînească foarte bine traficul online, să știe cum să-și vîndă cît mai bine marfa.

Formule de finanțare ar fi puține: crowd-funding, mici sponsori locali, poate proiecte pe fonduri europene.

E foarte greu pentru presa scrisă locală.

Cred că e capătul de linie, mai ales dacă ea nu se reformulează în niciun fel, dacă nu scoate ziare mai mici, mai citibile, nu găsește forme de distribuție mai inventive și merge pe distribuția la chioșcuri și cu structuri de ziar de acum 20 de ani; e o presă pe care o pot considera ca și moartă.

Sursă fotografii: www.facebook.com/dan.radu

Interviul poate fi citit și AICI

Ioan T. Morar: „Mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în România.”

Ioan T. Morar este unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, iar pînă în 1996 a făcut parte și din echipa „Divertis”. Din 2011 s-a stabilit în Franța, în orășelul La Ciotat. L-am întîlnit în primăvara anului 2018, atunci cînd și-a lansat cartea „Șapte ani în Provence” la Iași. Cu mult umor strecurat în vocea domoală mi-a împărtășit cîte ceva din viața într-un orășel de provincie francez. De asemenea, am discutat despre umorul din presa românească și despre limitele libertății de exprimare în jurnalism.

Ați afirmat cîndva că nu faceți altceva decît „ficțiune în slujba adevărului”. Ce înseamnă asta? 

Pînă acum, am scris exact acest tip de romane – despre fapte reale, înlo­cu­ind personajele, deci făcînd ficțiune. De pildă în „Lindenfeld”, personajul este fi­c­țional, dar problema deportării în Si­beria este o problemă cît se poate de serioasă și de adevărată, la care a fost com­plice și statul român, după cel de-al Doilea Război Mondial. 

În „Negru și Roșu”, o parte din personaje sînt in­ven­­tate, dar drama țiganilor care au fost u­ciși, prin trimiterea în Transnistria, este un fapt real. În „Sărbătoarea Cortu­ri­lor” personajele sînt ficționale, dar po­ves­tea se bazează pe un grup care a trecut prin toate acele schimbări sufletești, iar i­deea turnătorului se inspiră din perioada co­­munistă în care turnătorii erau chiar prin­tre noi. 

În acest sens am spus că fac „ficțiune în slujba adevărului”. Arta as­ta face. Este o ficțiune care întărește, cred eu, adevărul din realitate. Pe vre­mea mea, așa era; acuma… poate că e alt­fel.

Vi s-a întîmplat vreodată ca acest lucru să se întoarcă împotriva dumneavoastră? Adică vi s-a reproșat că „ficțiunea a fost în slujba minciunii”? 

Nu. Mi s-a spus mai ales în le­gă­tu­ră cu cel de-al doilea roman, cu „Ne­gru și Roșu”, că nu era oportun să îl scriu, pen­tru că am abordat și subiectul „O­de­ssa”, un moment istoric foarte du­re­ros despre care nu s-a vorbit, nu s-a spus tot adevărul. Au fost ucise cîteva mii de evrei de către armata română, î­na­inte de Auschwitz, înainte de „so­lu­ția finală”. 

Toate lucrurile astea tre­buie spuse. Există un tip de contestatari ai Ho­locaustului care spun așa: „hai, dom­nule, că n-au fost șase milioane de e­vrei, au fost numai trei.” Deci șase milioa­ne n-au fost, am mai spus. Dar trei milioa­ne e o crimă OK. Așa și la Odessa, n-au fost 20.000 de evrei uciși, au fost nu­mai 5.000. Cu 5.000 ne împăcăm, e un fapt glo­rios al armatei române. „N-am u­cis decît 5.000, ne-am limitat la 5.000!” În sen­sul ăsta s-a întors împotriva mea. Și am fost acuzat că nu sînt patriot.

Asta pentru că locuiți în Franța? De ce ați ales să plecați din România? 

În primul rînd am fost trimis în Fran­ța, la Marsilia, am fost Consul Ge­neral, iar cînd am fost schimbat, îna­i­n­te de terminarea mandatului, mi-am dat seama că plecasem pregătit su­fle­teș­te pentru patru ani. Am fost schimbat du­pă un an, dar sufletul voia să mai ră­mînă. Am decis să ne stabilim acolo din diverse motive. 

Am lucrat în mai mul­te locuri în același timp, în București, ce­­ea ce, în timp, a dăunat sănătății me­­le. De aceea am ales să stau mai depar­te, deoarece, pe de o parte, ex­­trăgîndu-mă din tumult, am putut să scriu, acesta a fost visul meu. Nu știu dacă e important ceea ce scriu sau nu, dar îmi înde­plinesc un vis, iar unii spun că de la dis­tanță lucrurile se văd mai bine. Poa­te că mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în Ro­mâ­nia.

Aveați posibilitatea de a alege orice loc din lume. De ce La Ciotat? 

Pentru că e lîngă Marsilia, pentru că sînt francofon și pentru că știu fran­ceză. Nu puteam să mă duc în O­lan­da pentru că nu știu olandeză, și nici nu mi-am propus să învăț. Pentru mine su­dul Franței a fost un vis pe care l-am hră­nit de acum 20 ani, pe vremea cînd făceam vacanțele la prietenul meu Ma­rius, care era medic acolo și mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie. 

La Ciotat este un oraș care a dat lumii cinematograful, primul film, „In­trarea trenului în gara Ciotat”, a fra­ți­lor Lumiere, a fost turnat acolo. E un o­raș la scară umană, cu 40.000 lo­cu­i­tori pe timp de iarnă, vara sînt 120.000. E un oraș în care se poate trăi atît estival, cît și iarna. E la egală distanță între Marsi­lia și Toulon, două orașe mari, și la 25 mi­nute de Aix-la-Provence, un centru cul­tural și universitar important. Sînt, de­ci, aproape de lucrurile care se în­tîm­plă în sudul Franței. E un oraș foarte fru­mos de care m-am îndrăgostit. Nu poți să întrebi de ce te-ai îndrăgostit de cineva, nu?

În La Ciotat, orașul în care s-a turnat primul film din lume, se află și primul cinematograf.
„FRANȚA SE CUCEREȘTE ÎNTRE 12.00 ȘI 14.30”

Cum a fost la început viața într-un orășel de provincie francez? Ați avut dificultăți în a vă adapta? 

Nu. Pentru că pe de o parte, stă­tu­sem un an și cîteva luni la Consulat și știam și mersul autorităților, știam ce în­seamnă viața acolo de la românii care ve­neau la mine cu doleanțe. Aveam atît prieteni români, cît și francezi. Adică nu m-am parașutat acolo și am pornit să des­copăr relieful. Am optat în cu­noș­tin­ță de cauză. Sigur, trebuie să te obiș­nu­iești cu cîteva lucruri. 

De pildă, un lu­cru banal, dar e de zi cu zi – ești român și vrei să te duci la restaurant la ora trei, e închis. E deschis numai între 12.00 și 14.30, și dacă n-ai mîncat atunci, au revoir! Nu­mai în localitățile turistice, în se­zon, mai găsești deschis. Asta e Franța. Zi­cea un coleg într-o glumă că „dacă vrei să cu­­cerești Fran­ța, cucerește-o între 12.00 și 14.30, că nu e nimeni în nicio in­sti­tu­ție, poți intra să te instalezi oriunde.”

Ne-am obiș­nu­it și cu aceste obiceiuri, ne-am obiș­nuit cu un anumit fel de a mîn­ca al francezilor, mai sofisticat, dar, în același timp, mai sănătos decît la noi. Ne-am obișnuit cu tot ceea ce în­seam­nă raporturile cetățeanului cu au­to­ri­tă­ți­le. Fac parte dintr-o asociație culturală, A­mitié Franco-Roumaine, sînt cofon­da­tor al unui festival al limbilor latine, în La Ciotat, și sînt singurul romîn din a­cea grupare. 

Printre cei care susțin lim­­ba provensală, asociații catalane, spa­­­niole, portugheze, italiene, ne vom prezenta și noi cultura și țara pe 1 iu­nie. De altfel, vom avea și o altă ediție. Deci n-a fost greu. Pentru mine n-a fost greu, mai ales că mi-am dorit asta. Dacă m-aș fi dus obligat sau aș fi fost nevoit să iau calea exilului din diverse rațiuni po­li­tice, probabil că ar fi fost altfel. Dar noi am venit ca niște cetățeni europeni ca­re au dreptul să locuiască oriunde în Eu­ropa.

Ați fost Consul General la Marsilia pentru mai bine de un an, dar ați fost schimbat din post chiar înainte ca orașul să devină Capitală Culturală Europeană. Aveați proiecte în acest sens? 

Da, chiar de aceea am acceptat pos­tul. Eu nu sînt „diplomat de carieră”, iar în ultimii ani această locuțiune a deve­nit, pentru mine, nu foarte mă­gu­li­toa­re pentru că ascunde multe neajunsuri. Eu am venit din afara sistemului, mi s-a pro­pus să merg la Marsilia tocmai din perspectiva acestei Capitale Culturale. 

Începusem deja un proiect care impli­ca și alte consulate, dar n-am reușit să-l fac. Mai aveam un alt proiect, tot cultural, dar care nu ținea strict de ad­mi­nis­trația consulatului, în legătură cu re­cu­noaș­te­rea lui Jean Cassien, adică Ioan Ca­si­an, care e sfînt atît în Franța, cît și în Dobro­gea. Voiam să realizăm o placă me­mo­rială la mormîntul lui de acolo, dar nu s-a întîmplat nici asta.

Dar am lăsat, to­tuși, ceva în urmă. Am avut la șe­din­țe­le corpului consular ideea unei ex­­­poziții. Am propus celor 70-80 de consulate să organizăm o expoziție în care fiecare din­tre noi să aducă un pictor sau un sculp­tor, în fine, un artist din țara sa. 

I­deea a fost îmbrățișată de primăria Mar­siliei și am reușit să fiu prezent la pri­ma zi a expoziției – a doua zi am ple­cat din consulat. Mi s-a prelungit man­datul doar pînă în ziua aceea. Ex­poziția se numește „Consul’Art” și este în zi­ua de astăzi, la a șaptea sa ediție. 

Am lă­sat un mic semn în urmă. Unii dărîmă mun­ți, alții fac recorduri mondiale la salt cu parașuta nedeschisă. Eu am fă­cut un mic gest și sînt mulțumit că n-am stat cum stau mulți din oficiile diploma­tice ale României, așteptînd să treacă man­datul și să încaseze salariul.

Pentru mine, sudul Franței a fost un vis pe care l-am hrănit de acum 20 ani. Mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie.

Vedeți o întoarcere la politică în planurile dumneavoastră de viitor? 

Nu, n-am făcut politică și nici n-am de gînd să fac. Sînt prea bătrîn și, poa­te, prea rigid pentru asta. Am pro­bleme cu spatele, nu mă pot apleca prea mult (rîde).

Cum ați ajuns să fiți primul străin care să cîștige festivalul de poezie partajată, care are loc anual în La Ciotat? 

Participînd! A fost o provocare pen­tru mine. Vorbesc franceza, scriu în franceză, am redactat acte în fran­ce­ză, dar să scrii poezie direct în franceză es­te o provocare foarte mare. Am fost invitat să particip de către conducătorul ce­naclului local, care era și pre­șe­din­te­le juriului ce reunea poeți din toată Fran­ța. 

M-am dus mai mult împins de soție: „Hai, du-te și tu că e aproape!”, mi-a spus ea. Eu locuiesc vizavi de me­diatecă, pe o stradă strîmtă, pie­to­na­lă. Practic, am traversat strada, am luat foaia de hîrtie, ni s-au dat rimele fixe și acrostihul „La Ciotat” pe baza căruia tre­buia compus totul. 

Am scris destul de repede, l-am întrebat pe președintele ju­riului dacă înțelege scrisul, și după 20 de minute m-am întors acasă. Soția, cînd a văzut că am venit așa de repe­de, a crezut că n-am făcut nimic și m-a întîm­pinat încurajîndu-mă: „bine că ai fost, e și asta o chestie!”

M-am dus du­pă-amiaza la decernarea premiilor cu spe­ranța la o mențiune, dacă nu sim­plă, măcar „pentru poetul cu limba ma­ter­nă ne-franceză”. Asta era așteptarea mea. S-au anunțat întîi premiile la ca­te­goria de limbă provensală, unde au par­ticipat niște bătrîni care mai cu­noșteau această limbă, apoi a urmat categoria ti­nerilor, iar apoi au urmat premiile „ma­ture”. 

O mențiune, premiul III, pre­­miul II, deja mă împăcasem cu ideea că mă­car participasem, cînd cel care anunța pre­­miile a spus „avem și o surpriză în is­toria concursului nostru, este prima da­tă cînd premiul I este cîștigat de un na­tiv de altă limbă decît franceza”. As­ta s-a răspîndit, pentru că La Ciotat nu e un oraș foarte mare. Am fost la un ver­nisaj o săptămînă mai tîrziu și, în timp ce mă prezentam unui vizitator, a­ces­ta m-a întrerupt „știu, sînteți poetul ro­mân”.

Ați ajuns o mini-celebritate, așadar. 

Chiar așa! Eu mai frecventasem șe­dințele cenaclului, mai fusesem pe la tea­trul Eden, cel mai vechi cinema­to­graf din lume, adică eram cunoscut. Dar acum eram „poetul român”!

„NU M-AM RUPT DE ROMÂNIA, CA DOVADĂ ÎMI LANSEZ CĂRȚILE AICI”

Care este „cea mai tare” carte pe care ați citit-o și pe care ați recomanda-o tinerilor studenți?

Cartea mea de căpătîi, pe care am în­ceput să o citesc de trei-patru ori și nu am reușit să o termin decît ultima da­tă este „Iosif și frații săi” de Thomas Ma­nn. E o carte foarte grea, o carte ca­re are un parcurs inițiatic. Alături de ea aș adăuga „Despre eroi și morminte” de Ernesto Sábato, „Abaddon extermi­natorul”, de la același autor, „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow, de fapt cam tot ce a scris Bellow. Dar dacă ar fi un cla­sament și ar trebui să aleg un loc în­tîi, ar fi cu siguranță, „Iosif și frații săi”.

Spuneați într-un interviu că nu urmăriți televiziunea românească, ci doar cea franceză. De ce? 

Fiindcă urmăresc o televiziune ci­vi­lizată, în care oamenii nu își dau în cap, nu se jignesc, chiar dacă mai au și ei un post de acest gen, dar nu mă uit la a­ce­la. Urmăresc niște reportaje extraordi­nare pe care le produc cu mijloace ex­trem de costisitoare. 

Adică să îți per­miți să ții o echipă un an de zile într-un loc, pentru un reportaj de 50 de mi­nu­te, asta mi se pare un lucru pe care nu îl vom vedea niciodată în România. Și mă uit pentru că mă racordez acolo, și îmi țin tot timpul activ interesul pentru lim­ba franceză. 

Plus că ar fi complicat să mă uit la români. Și chiar dacă aș face as­ta, la ce să mă uit? Citesc știri din Ro­mânia, nu m-am rupt de acest loc, ca do­vadă că am venit să lansez o carte, scriu pentru români.

Cînd îl vezi pe Cristi Chivu dezbătînd cu Ma­rie Rose Mociorniță o carte a Ioanei Pâr­vulescu despre Bucureștiul de al­tădată, îți dai seama că se uită și cei care îl iu­besc pe Chivu și cei care o iubesc pe Ioa­na Pârvulescu și cei care nu mă su­portă pe mine.

Ați avut o emisiune culturală despre cărți în trecut. V-ați întoarce pentru asta în televiziune? 

„Lumea citește” se numea. Da, nu­mai pentru asta aș veni și aș turna cî­te­va episoade. Dar nu cred că se va mai fa­ce vreodată. Modul în care a fost scoa­să din grilă, modul în care a fost în­de­părtată spunîndu-mi că nu este locul ei acolo, deși a avut un rating mult pes­te așteptări, îmi confirmă această teorie. Pen­tru cei care n-au vizionat-o, emisiu­nea aducea la aceeași masă o vedetă, un fotbalist sau un cîntăreț, și un om de cul­tură pentru a vorbi despre aceeași car­te pe care o citiseră amîndoi. 

Cînd îl vezi pe Leonard Doroftei discutînd des­pre Jacques Prevert cu Denisa Co­mă­nes­cu chiar este o realizare. Sau cînd îl vezi pe Cristi Chivu dezbătînd cu Ma­rie Rose Mociorniță o carte a Ioanei Pâr­vulescu despre Bucureștiul de al­tădată, îți dai seama că se uită și cei care îl iu­besc pe Chivu și cei care o iubesc pe Ioa­na Pârvulescu și cei care nu mă su­portă pe mine. (rîde)

Sînteți stabilit în Franța, cunoașteți limba, vorbiți limba. De ce încă scrieți în română? De ce nu în franceză? 

De la o anumită vîrstă e greu să te schim­bi. Adică dacă eu m-aș apuca să scriu în franceză, în capul meu aș scrie în română și aș traduce în franceză. Ma­rii scriitori români care au scris în fran­ceză, Cioran, Ionesco, Eliade, au a­juns la tinerețe acolo, plecați definitiv din Ro­mânia și și-au propus să scrie pentru ța­ra în care s-au mutat. 

Sigur, păstrăm pro­porțiile, nu mă compar cu ei, dar, com­parativ cu situația lor, eu am o si­tu­ație mult mai bună, pot să călătoresc, să vin în România ca să îmi lansez căr­ți­le și scriu pentru un public pentru care m-am obișnuit să scriu. Deși, cînd am scris „Lindenfeld” am zis să scriu o carte pe care să o înțeleagă și unul din Bordeaux, și unul din Osaka. 

Asta a surprins la „Lin­denfeld”, faptul că nu era încrîncenat în neaoșisme. E o carte pe care poți, cu o anumită viziune ci­ne­ma­to­gra­fică, nu aceea de care a dat dovadă filmul actual care s-a realizat, să o va­lorifici. Asta e situația! Nu mă mai pot schimba acum.

Am fost mul­tă vreme preocupat de această gîn­dire dublă care s-a răspîndit în România, în­că de cînd erai investit pionier: la școa­lă trîmbițai realizările partidului, iar a­casă bunicii înjurau colectivizarea. 

Ați spus că scrieți în așa fel încît să înțeleagă și cel din Bordeaux, și cel din Osaka. Cum v-a influențat asta scrierea? 

Culmea este că m-am așteptat ca „Lin­denfeld” să fie tradus foarte repe­de, mai ales în Germania, pentru că vor­bește despre asta, dar am avut ghi­nion în contractele cu editurile și, astfel, a fost tradus „Negru și Roșu” în spaniolă. A apărut o cronică de o pagină în La Van­guardia, cel mai important ziar din Ca­talunia. Deci a avut un oarecare ecou pen­tru că e vorba despre țigani, despre drama lor, iar în Spania există o mino­ritate țigănească care nu este in­te­gra­tă întotdeauna. 

La lansarea de la Ma­drid a venit singurul europarlamentar ți­gan din Spania, un avocat, un om extraordinar, pe care Sentro Sefarad, din par­tea căruia a vorbit specialista în Ho­locaust numărul unu din Spania, s-a chinuit să îl invite de atîtea ori. De a­ceea s-au arătat foarte încîntați că a venit pentru că nu trecuse niciodată pe la ei nici invitat, nici de bunăvoie.

A fost pri­mul meu contact cu „celălalt public”. Te gîndești și îți proiectezi în minte într-un fel, dar cînd te întîlnești față în față con­stați că ai surprize. Au venit cîțiva cri­tici literari, cîțiva specialiști, dar au venit ci­titori și mi-au pus întrebări pertinente des­pre situația politică din România de atunci, m-au întrebat de ce personajul meu are această opțiune, și nu alta, iar la Barcelona la fel. 

Am avut două lan­să­ri, una la Barcelona și alta la Ma­drid. Atunci am cunoscut un alt public. Pu­bli­cul care citise traducerea, care nu era de aici, nu era familiar cu locul, și asta m-a înfiorat puțin. Pentru că te gîn­dești că vei fi tradus, că vei fi cunoscut, dar to­tul e virtual. 

În schimb, cînd în­tîl­nești în carne și oase pe cineva care zice că ți-a citit cartea simți o împlinire aparte. Am întîlnit o doamnă în Spania care mi-a spus că a citit cartea și în română, și în spaniolă. Înseamnă că i-a plăcut, nu?

De ce ați ales ca naratorul din „Sărbătoarea Corturilor” să fie un personaj negativ?

Personajele negative au fascinația lor. Înainte de a scrie cartea, m-am gîn­dit foarte mult la cine ar putea să fie pur­tătorul poveștii și, din mai multe mo­tive, am ales să fie turnătorul, pentru că el putea să demonstreze discursul du­blu, adică și ceea ce vorbea cu ei, și ceea ce scria în rapoarte. 

Am fost mul­tă vreme preocupat de această gîn­dire dublă care s-a răspîndit în România, în­că de cînd erai investit pionier: la școa­lă trîmbițai realizările partidului, iar a­casă bunicii înjurau colectivizarea. Cred că preocuparea asta m-a ajutat să stăpînesc bine această trecere de la lim­bajul fățarnic la cel scîrbit și plin de rîv­nă față de turnătoriile de la Se­­curitate.

„AM AVUT MAREA ȘANSĂ SĂ FIU ACOLO UNDE ERA UMORUL BUN”

Schimbînd registrul, sînteți unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, însă în ultimele cărți abordați subiecte serioase. Ce rol mai joacă umorul în scrierea dumneavoastră, dacă mai joacă?

Aseară la lansare și la lansările de la Arad și Timișoara, cei care au vorbit des­pre carte au spus că mi-au găsit u­mo­rul acolo. Deci nu l-am pierdut, l-am pus la păstrare și sper să fie un umor ca­re să aducă aminte de umorul de al­tă­dată.

După 2011, presa „Academia Cațavencu” s-a destrămat, iar publicul a spus că „umorul Cațavencu” a murit. Ce însemna acest „umor Cațavencu”?

A existat, fără îndoială, un stil „Ca­țavencu”. Din păcate, din lupte po­li­ti­ce, din șicanări administrative, titlul „A­cademia Cațavencu” s-a în­de­păr­tat de colectivul publicației. El a revenit u­nui om care a cumpărat titlul, dar ca­re nu ne-a întrebat și pe noi dacă vrem să urmăm titlul. Nu l-am fi urmat, dar l-a cumpărat și l-a dat altor tipi care au spus „noi sîntem Academia Ca­ța­ven­cu”. 

Despre această impostură, acest a­buz, această preluare forțată a unui ti­tlu nu s-a vorbit destul în presă, în princi­pal pentru că noi n-am avut numai pri­eteni; am ciupit pe multă lume și cred că mulți s-au bucurat cînd s-a întîmplat asta. Ceea ce a mai rămas din spiritul „Ca­țavencu” sînt Octav Mardale, cari­caturistul care a dat amprenta ziarului, Viorel Moțoc, Doru Bușcu și ceilalți fon­datori care sînt acum la „Cațavenci”. A­colo e o parte din vechiul „Ca­țavencu”.

Poate că dacă eram singur n-aveam niciun u­mor, dar așa, în toate cele trei locuri am văzut ce înseamnă sinergia grupului în a produce umor, pentru că nu poți să spui că e umorul cuiva – e umorul u­nui grup.

Mai urmăriți presa „Cațavencilor”?

Da, citesc, urmăresc, pentru că a­co­lo s-a întors Mircea Dinescu și ceilalți mem­bri ai echipei. Eu mă bucur că am făcut parte din trei centre de umor im­portante: „Ars Amatoria”, în care l-am însoțit pe Ioan Groșan, fondatorul gru­pului, în cîteva spectacole, apoi au ur­mat anii din „Divertis”, iar la sfîrșit în „Ca­țavencu”. 

Am avut marea șansă să fiu acolo unde era umorul bun. Poate că dacă eram singur n-aveam niciun u­mor, dar așa, în toate cele trei locuri am văzut ce înseamnă sinergia grupului în a produce umor, pentru că nu poți să spui că e umorul cuiva – e umorul u­nui grup. Este un mecanism foarte interesant de creație.

CNCD a amendat site-ul timesnewroman.ro pentru articolul despre iubita lui Liviu Dragnea. Vi s-a părut deplasată această amendă?

Despre libertatea presei am avut me­reu o preocupare, de altfel am și a­vut un proces care s-a rezolvat la CEDO și se numește „Morar contra România”. Este în portofoliul de studii de caz al U­niversity of Columbia, iar asta cred că spu­ne totul. Eu cred că este ne­dreap­tă amenda. Este, mai degrabă, vorba de dis­torsionarea unui mesaj. Pe de altă par­te, ceea ce am văzut la presa din ul­timul timp, este mentalitatea jurnalis­tu­lui, care crede că iresponsabilitatea es­te egală cu libertatea presei. Nu este așa. Tre­buie să fii foarte atent. 

Eu am avut ca ziarist 20 de procese. Le-am cîș­ti­gat pe toate, cu excepția unuia la care am fost condamnat la o amendă penală cu suspendare și cu plata cheltuielilor de ju­decată, care au fost 18.000 euro. Avo­cata mea a realizat un dosar pe care l-a prezentat la CEDO și am așteptat la rînd cinci ani, pentru ca un complet de nouă judecători din nouă țări diferite să îmi dea dreptate. 

Statul român a plă­tit „oalele sparte”, mi-a dat banii înapoi, cei 18.000 de euro, și am mai primit din partea CEDO și o despăgubire mo­ra­lă de 6.000 euro. Deci vorbesc în cu­noș­tin­ță de cauză; am cîștigat acele procese fo­losind liberta­tea presei dublată de res­pon­sa­bi­li­ta­tea informațiilor.

Dacă dezvelești puțin din lucrurile ascunse, ești dușmanul poporului. Aș scrie pe ziduri „libertate + presă = LOVE”.

Tot ce am scris se baza pe documente informa­te și, mai ales, pe ideea sacră pe care n-am mai auzit-o pomenită în ultimul timp, dreptul cetățeanului la adevăr și la informație – m-am folosit de acest lu­cru. Sigur că nu contează dacă un ac­tor are o viață desfrînată, dar cînd un om po­litic ascunde ceva în trecutul lui, ce­va cu care poate fi șantajat, acel lucru tre­buie dezvăluit. 

Nu îți permiți să dai gir unui om politic șantajabil. Lucru­ri­le ascunse care țin de aventuri, de o­bi­ceiuri aparte, la noi sînt taboo, dar în pre­sa din străinătate, se spun. A fost vo­tat un primar homosexual la Paris, u­nul la Londra, unul la Berlin, dar la noi nu, la noi se ascund, iar dacă tu dez­ve­lești puțin din lucrurile ascunse, ești duș­ma­nul poporului. Aș scrie pe ziduri „liber­tate + presă = LOVE”. 

Trebuie să res­pecți niște reguli, nu poți să faci ce te taie capul. Am văzut că cineva nu vrea să își înmatriculeze mașina pentru că el este o entitate independentă. Faptul că televiziunile au făcut un subiect din as­ta sau din faptul că unei „vedete” i se văd sînii, nu e presă, e bîrfă sleită. Dar, din păcate, presa a fost canibalizată de internet, rețelele de socializare au dat mul­tora senzația că sînt ziariști dacă sînt citiți. Trăim o schimbare de ape al cărei final nu cred că îl mai prind, deși îmi doresc să trăiesc mult.

Ați comparat Provence cu Valea Oltului spunînd că este „imaginea Paradisului proiectată pe pămînt”. Cum arată, așadar, Paradisul?

Eu am călătorit cu trenul prin via­duc­­te și am zis că este „ca Valea Oltului, dar total altfel”. Paradisul pe pămînt l-am întîlnit acum mai mulți ani în No­ua Caledonie. Acolo este, după părerea mea, Paradisul pe pămînt. Provence es­te o „ambasadă” a paradisului, un loc mi­nunat, cu o istorie foarte tentantă, în care totul te îmbie să citești, cu o na­tu­ră generoasă, cu măslini, cu vii, cu ma­rea, cu lavanda, cu rose-ul… (oftează) 

Si­gur, fiecare își imaginează Para­di­sul în felul lui. Noi ni-l imaginăm într-un fel, băieții care se aruncă cu avioanele în turnuri, în alt fel. Nu le invidiez para­di­sul – e de muncă la ei în Paradis. Noi ne odihnim, ne relaxăm, dar ei au 72 de per­soane care au anumite așteptări.

Ioan T. Morar a lansat cartea Șapte ani în provence în 2018 în mai multe orașe din țară

Lansați cartea „Șapte ani în Provence”. Cît înseamnă „Șapte ani în Provence”, în ani românești?

N-am o formulă, dar îți promit că mă gîndesc la una. Cartea face trimiteri culturale între „Un an în Provence” și „Șap­te ani în Tibet”. Eu m-am jucat cu titlurile puțin. A fost o perioadă care a trecut repede, poate mai repede decît da­că aș fi stat în România. Sigur a trecut mai lin decît în România, deci pot spu­ne că în România poate cinci ani îi sim­țeam ca șapte. La noi se dilată timpul; di­lată și „dilungă”, ca să mol­do­ve­ni­zăm puțin.

Mulți români plecați acuză dorul de țară. Se manifestă și la dumneavoastră?

Cînd vin în țară, și asta nu mi s-a mai întîmplat pînă să mă mut în Fran­ța, vreau și eu să mănînc sarmale, mi­ci, adică e o chestie, care îmi spune să îmi reiau legăturile gastronomice cu Ro­mâ­nia. Sînt în toate țările în care există co­munități românești, magazine ro­­mâ­neș­ti, dar, totuși, mă întreb, dacă stai de 20 de ani în Franța, de ce trebu­ie să bei numai Ciuc și Timișoreana? Adică te-ai mutat, au și ăia. 

E un fel de a nu te lă­sa prins cu totul. Și eu, cînd mă întorc, o să duc niște mezeluri afumate și o să fac o masă cu prietenii francezi, ca să îi îm­bii puțin, să le explic ce și cum e cu Ro­mâ­nia. Mi se întîmplă să visez că sînt în Bu­curești, dar mi se întîmplă să visez că sînt în Lugoj, de unde am plecat de a­tî­ția ani. 

Am fost profesor cinci ani în Lu­goj și, o dată la cîțiva ani, visez că in­tru în cancelarie și, de fapt, am și examen la matematică și n-am învățat, deși eu am făcut filologie, deci n-am nicio le­gă­tu­ră. Trecutul ne bîntuie și, uneori, ne scor­monește temerile și lucrurile ascun­se adînc, de care și noi am uitat.

Interviu publicat pe 28 mai 2018 în revista Opinia Studențească

*Fotografiile provin din arhiva personală a intervievatului.

Plănuiesc să fac un selfie cu fiecare om care mi-a influențat viața și să adun toate pozele într-un album pe care să-l răsfoiesc la finalul vieții cu același zîmbet pe care-l vedeți aici.

De la cașcaval, începi să vezi bunici

Nu-s! Nu-s nici în folderul ăsta, nici pe desktop, nici în downloads, unde-s pozele pentru reportaj? Cînd am mers să caut povestea aia faină a cașcavalului din Darabani, am luat și aparatul cu mine, am făcut și niște poze, dar nu le mai găseam nicăieri. Îmi și schimbasem laptopul între timp și parcă era o neliniște în mine că o să scriu degeaba și că n-o să mă creadă nimeni dacă n-o să vadă cu ochii lor.

Și cum poate să mi se întîmple doar mie, ideile bune îmi vin doar după ce mă chinui vreo două ore și mă învîrt mai ceva ca un cîine în jurul propriei cozi – am intrat pe Google Street View. No, amu ia și caută fabrica, dacă n-ai știut să îți salvezi pozele.

Fabrica de cașcaval am găsit-o repede, așa că mi-am permis să mă mai „plimb” puțin pe străzile atît de dragi mie. Am vrut să o iau la vale, spre Cornești, dar se pare că Google n-a avut aceleași intenții și s-a oprit la strada principală. Ei, bun, mă duc la bunica atunci – măcar de strada asta a fost Google interesat. Ajung în fața casei, văd gardul alb, nucul care, deși l-am tăiat acum ceva vreme, pe internet încă umbrește curtea și, ca de fiecare dată, o văd pe bunica pe bancă – la propriu, pe bancă, uitîndu-se spre poartă, poate-poate apare vreun nepot.

„Ok”, îmi zic, „mă duc, o salut, poate mănînc ceva în fugă și plec, poate o prind și pe cealaltă bunică, asta dacă a avut Google motorină să meargă pînă la ea.” A avut motorină și chiar a și trecut Google pe la poarta ei, că pe altundeva n-avea pe unde – stă pe la ieșirea din oraș, pe drumul spre civilizație. Nu se vedea nimic în curte, dar asta nu m-a surprins, avînd în vedere că intrarea în casă e prin spate și că pe acolo își fac viața bunicii, așa că am luat-o în sens invers, să mai vizitez centrul.

În timp ce mă deplasam cu viteza unui click plasat în cel mai îndepărtat punct vizibil pe șosea, adică în timp ce încercam să ajung mai repede la partea care mă interesa, în centru, am dat peste un lucru care m-a trîntit cu capul de masă. Cam prin dreptul cimitirului, pe stradă, mi s-a oprit ochiul asupra unei biciclete vechi și asupra unui tricou vărgat, cu nuanțe gri, ce mi se părea puțin (mai mult) cunoscut. Am băgat în marșarier vreo doi metri și, minune, văd biciclistul uitîndu-se curios la mine. Bine, nu la mine, la mașina Google cu camera aia aproape extraterestră de deasupra. Era bunicul care, cel mai probabil, se întorcea foarte împlinit de la tîrg cu o pungă de mere (sau de ardei, aici mă cam lasă vederea, că e cam în ceață poza, băi, Google-e-e).

N-aș vrea să zic că am pierdut timpul, pentru că m-am întîlnit cu bunicii, dar mai știți cînd am zis că ideile bune îmi vin după ore întregi de chin? Mda, aparent sînt un masochist – pozele erau salvate într-o arhivă online de care uitasem. Reportajul „Cașcavalul de Darabani, pe masa președintelui” a apărut în Opinia Studențească săptămîna trecută și a ieșit bine sau, cel puțin, așa zice lumea, iar dacă încă nu l-ai citit, apasă AICI.

Ne vedem, adică ne „citim” și marțea viitoare, tot la rubrica asta.

 

Cu românii pe terasă

Ședeam acum vreo trei ani pe terasa unei cafenele din Berna, un „orășel” de pe la prietenii noștri elvețieni și mă delectam cu priveliștea asta. Mi-am adus aminte de ea și am zis că e musai să o vedeți și voi, nu de alta, dar la cît m-a costat înghețata aia de lămîie, n-o să îi uit gustul niciodată.

Nu știu cum sînteți voi, dar eu cînd călătoresc într-un loc nou, fac poze – nu selfie-uri sau poze de grup, ci poze cu ceea ce văd. Și mai fac un lucru – rețin, dom’le, fețele oamenilor pe care îi întîlnesc. Iar într-o zi cu soare, seara, în redacția Opiniei, în fața unei doze de Hell, m-au inundat amintirile cu români. Așa s-a născut „Vîntul de Vest împrăștie români prin Europa”, pe care vă invit să-l citiți, dacă v-a încîntat priveliștea de mai sus. Pentru că exact acea priveliște o văd mulți oameni, însă unii dintre ei n-au stat niciodată să o savureze, ci au trecut mai departe, blestemînd soarele care le intra în ochi.

Citește reportajul apăsînd AICI.