Peisaje
Sjón: „Cine are dreptul să spună aceste povești politically correct?”
Sjón a venit anul trecut, la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere), în Iași, unde am avut ocazia să discutăm despre storytelling, despre cum se împletește suprarealismul cu religia, iar la final am atacat puțin un subiect pe atunci abia în creștere, political correctness. Din păcate, interviul n-a mai fost publicat la momentul respectiv, însă acum, în contextul actual, în care fenomenul corectitudinii politice a atins un nou nivel, am decis să-l public pe acest blog.
Ați spus, într-un interviu, că atunci cînd scrieți o carte plasată în trecut, trăiți în timpurile acelei cărți. Cînd vă întoarceți în timpurile noastre, cînd părăsiți, de fapt, acel tărîm magic?
Odată ce termin de scris cartea, am și plecat din epoca ei. Și apoi oamenii ca tine încearcă să mă tîrască înapoi (rîde). Încerc să trăiesc, pe cît posibil, în mentalitatea timpului despre care scriu. Cea mai recentă carte a mea este plasată în anii ’60, chiar înainte de a mă naște eu.
Asta a însemnat că a trebuit să fac multă cercetare, deși personajul principal se născuse odată cu părinții mei. Deci cunoșteam, mai mult sau mai puțin, lumea în care trăia. Dar persoana pe care mi-am bazat personajul a murit în 1962, așa că tot a trebuit să mă întorc 50-60 de ani în timp.
Timpul petrecut în trecut a fost în calitate de scriitor sau de personaj?
Cred că este întotdeauna un amestec, personajul și scriitorul sînt ca într-o simbioză, ca în filmul „Venom”. Cred că este imposibil să schițezi un personaj principal fără să incluzi și o parte din personalitatea ta în el. E puțin înfricoșător atunci cînd ai personaje cu trăsături negative.
În cartea mea nouă, personajul principal e un bărbat care fondează un partid neonazist în anii ’50. Și singura cale pentru a scrie povestea sa a fost să mă implic cît de mult am putut în viața sa, în mintea sa. Uneori mă întrebam: „Dacă mă transform în el?”
„Nu caut subînțelesurile atunci cînd scriu o carte”
Atunci cînd scrieți o carte vă gîndiți mai întîi la înțelesurile sale sau mai întîi o scrieți și descoperiți înțelesurile pe parcurs? „Vulpea alblastră” este, mai mult sau mai puțin, o reprezentare pentru Evul Mediu Întunecat, cînd principala doctrină era „crede și nu cerceta”.
Întotdeauna încep cu atmosfera, colectez material despre perioada în care voi plasa acțiunea, caut articole de ziar, documente istorice, ceea ce îmi ia cîțiva ani. Nu caut subînțelesuri, ci doar un loc în care să-mi spun povestea, un loc care să mă încînte. Dar pentru asta trebuie să aștept să apară personajul care să-mi ducă acțiunea la capăt.
În cazul cărții „Din pîntecul balenei”, îmi doream de mult timp să lucrez în acea perioadă, să scriu o poveste prin prisma acelei viziuni asupra lumii, unde tot ceea ce astăzi vedem ca superstiții sau folclor, era considerat realitate.
Iar atunci cînd lucram la „Vulpea albastră”, recitind saga-urile și folclorul islandez, am descoperit că o mare parte din informațiile despre plante, roci sau animale proveneau dintr-o singură sursă – un bărbat care, surprinzător, scrisese despre acele descoperiri din punct de vedere științific, nu prin prisma folclorică. Atunci am realizat că el va fi personajul care va putea să ne expună acea lume, să ducă „Din pîntecul balenei” la final.
Chiar nu caut subînțelesurile. Sînt un scriitor de modă veche în sensul în care povestea aduce cu sine înțelesurile, nu invers. Cred că dacă îmi dau silința atunci cînd scriu povestea, vor veni și semnificațiile mai adînci. Uneori, cînd aproape termin de scris o carte, îmi dau seama că este vorba despre, să zicem, compasiunea într-o lume ostilă, dar acest moment este doar rezultatul muncii storyteller-ului.
Atunci cînd ați scris „Din pîntecul balenei”, ați numit-o „o oportunitate de a intra într-o lume guvernată de reguli complet străine pentru noi astăzi, dar, totuși, reale”. La ce vă referiți cînd spuneți asta?
Povestea are loc înainte de iluminare. După iluminare, lumea s-a schimbat total și a devenit lumea pe care o știm noi astăzi. Metodele de cercetare științifică, sistemul de clasificare a plantelor, totul era altfel. Era o lume care credea în prima materia, adică în ideea că toate lucrurile existente au fost create din același material de Dumnezeu. Fiecare om de știință putea să clasifice lumea așa cum voia el.
Îmi place tare mult perioada asta. Bondarul și șobolanul sînt înrudite pentru că ambele animale au păr scurt. Existau clasificări pe bază de piele, culori. Spre exemplu, tot ce este albastru trebuie să fie din aceeași familie.
Oare cum ar arăta muzeele naturale dacă nu s-ar fi schimbat gîndirea de atunci? Cred că ar arăta ca niște muzee ale poeziei suprarealiste. Asta mi-a plăcut, să am posibilitatea de a intra în acea mentalitate și de a lua totul de-a gata.
Atunci cînd s-a născut ideea acestei cărți am realizat că pot, pur și simplu, să mă așez în centrul creierului personajului și să fiu atent la tot ceea ce se întîmpla în jurul meu, ca într-o cameră de creație. Trăind în pielea acestui om am reușit să am o viziune total străină asupra lumii. Am realizat că poate în 300 de ani, oamenii de atunci vor privi la noi și vor rîde spunînd „săracii, nu știau că trăim într-o hologramă”.
În „Din pîntecul balenei”, darul lui Lucifer către oameni a fost acea imagine a primului om mîncîndu-și propriile excremente. Cum ați ajuns la această ilustrație a Creației?
Am pornit de la premisa că Lucifer a fost izgonit din Rai pentru neascultarea de Dumnezeu. Există legende vechi care spun că neascultarea sa a fost, de fapt, refuzul de a îngenunchea în fața omului. Iar Lucifer a fost îngerul luminii, ceea ce însemna că trebuia să arunce lumină asupra lucrurilor, să le expună. Înainte de a fi aruncat în întuneric, el era cel care expunea adevărurile.
Așa că l-a expus și pe acela despre noua creatură, omul. Atunci cînd se uită la el vede lăcomia. Vede că omul e atît de lacom încît își mănîncă propriile excremente, iar dinții nu i se mai opresc din mestecat. Astfel, restul cărții este despre Jonas, care este prins într-o lume a lăcomiei și a oamenilor nemiloși și fără scrupule.
Revenind la „Vulpea Albastră”, Baldur Skuggason, numele personajului principal, este un joc de cuvinte care înseamnă Baldur, Fiul Umbrei. De ce este Fiul Umbrei un pastor?
Poate că n-a fost niciodată sortit să fie pastor. Poate este un lup în lînă de oaie. Baldur este numele zeului luminii în mitologia nordică și, după cum știm cu toții, lumina creează umbra, însă umbra nu poate crea lumină. Este un fel de travesti, grotesc încă de la început. Chiar scrie în carte, dacă îmi amintesc bine, că a devenit pastor pentru că asta îi oferea putere asupra oamenilor, fiind cariera perfectă pentru un bărbat brutal.
Tot în „Vulpea Albastră”, Friorik, botanistul, îl numește pe Halfdan „idiotul pastorului”, însă continuă să folosească un limbaj elevat atunci cînd vorbește cu el. E pur și simplu ironic?
Cred că îi arată unui om handicapat, posibil doar fizic, respectul cuvenit oricărei ființe inteligente. Este posibil ca Halfdan să fie doar spastic, conform descrierii sale fizice. Iar în acest caz Friorik știe că mintea sa funcționează normal și că este doar un om neglijat de societatea în care trăia. Deci cînd vorbește despre idiotul lui Baldur, cel mai probabil folosește termenul pe care-l folosea toată lumea în acea vreme.
Cred că Dumnezeu n-a fost jurnalist, ci poet.
De ce, atunci cînd Friorik spune că Universul este format din poeme, danezii îl numesc rigtig Islaending, adică un islandez adevărat? Este aceasta principala credință în Islanda?
Danezii i-au văzut întotdeauna pe islandezi ca fiind oameni ai cuvintelor, ai literaturii, iar asta deoarece saga-urile medievale au fost scrise în Islanda. Așadar, Islanda este prima cultură nordică ce a avut o literatură în propria limbă, în timp ce textele care proveneau din Danemarca erau scrise în latină. În înțelegerea danezilor, Islanda era conectată cu literatura dintotdeauna. Dar poate că își bat puțin joc de islandezii care vorbesc despre ei în acești termeni grandioși. Atunci cînd Friorik spune că a văzut Universul și este format din poeme, el vorbește ca un mare poet. Iar danezii îl lasă să spună ce vrea.
Dumneavoastră sînteți un „islandez adevărat”. Cum vedeți, așadar, Universul?
Cred că Friorik are dreptate. Universul este format din poezii, este o uriașă creație narativă și, cel mai probabil, este o narațiune lirică. Cele mai recente fotografii din spațiu ne arată lucruri pe care încă nu le putem înțelege. Nori imenși de praf stelar, în care se pot vedea cîteva lumini despre care aflăm că sînt, de fapt, locul unde se nasc stelele. Trăim într-un Univers care poate fi văzut ca fiind cel mai mare dezastru natural, cea mai mare explozie din istorie. Dar este atîta poezie în acest Univers. În viziunea religioasă, Universul a fost creat din cuvinte. Biblia chiar așa îl înfățișează: „Dumnezeu a spus”. Cred că Dumnezeu n-a fost un jurnalist, ci un poet.
De ce un poet și nu un scriitor?
Vechea clasificare a literaturii plasează poezia la un alt nivel. În Islanda, spre exemplu, pe vremuri, cel mai mare compliment pe care îl puteai aduce unui scriitor era să-l numești skáld, adică poet. În tinerețe am început ca poet. Eram tînăr și mulți oameni mai în vîrstă îmi spuneau „ok, ai scris cîteva cărți, dar nu te putem numi skáld încă, trebuie să meriți asta”.
„Vulpea albastră” compară răspîndirea evangheliei cu răspîndirea electricității, exact ca în versetul biblic „voi sînteți lumina lumii”. Este această înțelegere ad literam o metaforă pentru conflictul dintre tradiție și modernism?
(rîde) Este, în primul rînd, o discuție între un om pe cale să moară de frig și o vulpe, deci nu pot să-mi asum întreaga responsabilitate pentru ea. Se dovedește că pastorul are o viziune foarte materialistă asupra lui Dumnezeu. El crede că Dumnezeu chiar este lumină și, cum electricitatea conține lumină, ideea i se pare o blasfemie. E un om ciudat și se pare că vulpea este mult mai spirituală decît el. Cred că vulpea ar spune că Universul este format din poezii.
Ați publicat „Vulpea albastră” acum aproape 15 ani. Dar încă este o noutate pentru mulți oameni pentru că abia a fost tradusă în limba lor. Cum reușiți să răspundeți întrebărilor despre o carte pe care ați scris-o la începutul anilor 2000?
Ei bine, e cartea mea, nu? Încă sînt cel care are răspunsurile la multe întrebări pe care le ridică lectura. Pe lîngă asta, îmi place cartea, deci sînt bucuros să vorbesc despre ea. Însă trebuie să recunosc că niciodată nu-mi citesc cărțile pagină cu pagină, așa cum ar trebui.
De ce nu?
Pentru că deja știu ce am scris în ele. Uneori, cînd merg la un eveniment, mai recitesc cîteva pagini din „Vulpea albastră” sau „Din pîntecul balenei” ca să știu despre ce este vorba, care erau personajele, tema. În general, îmi place să le răsfoiesc pentru că așa îmi aduc aminte cum a fost să le scriu.
Lucrez la cărți noi între timp, și poate că recitind din cărțile vechi mă ajută să nu mă repet, adică dacă „Vulpea albastră” îmi e proaspătă în minte voi încerca să evit abordarea aceleiași teme în următoarea carte. Însă sînt întotdeauna interesat să văd cum sînt primite și înțelese cărțile mele în diferite limbi și locuri.
Există doar două domenii în care te poți comporta ca un nebun fără să fii internat – arta și religia. Am ales arta și iată că încă nu m-a internat nimeni.
Atît „Vulpea albastră”, cît și „Din pîntecul balenei” încep cu o vînătoare. Baldur vînează vulpea albastră, Lucifer vînează o grămadă de creaturi mitice. De ce vînătoarea?
Cred că poveștile de vînătoare sînt printre cele mai vechi povești spuse de om. Erau importante pentru supraviețuire. Trebuia să transmiți raportul vînătorii și să-l faci destul de incitant încît cei care nu mai vînaseră pînă atunci să își dorească asta. În general, poveștile despre adunatul hranei cred că sînt cele mai vechi. Apoi sînt poveștile „nebune” și am o teorie despre ele.
Cred că cea mai mare turnură în evoluția omului a fost în momentul în care a început să-și amintească visele. Dintr-odată, avea posibilitatea să-și imagineze o altă lume. Este o pisică la mine în casă. Și spun că este la mine în casă pentru că nu-i a mea, pur și simplu, există acolo. Uneori o urmăresc atunci cînd doarme și e evident atunci cînd visează pentru că face acele mișcări involuntare din pleoape sau din lăbuțe. Brusc, se trezește, se uită împrejur și apoi pleacă. Nu știu dacă își amintește visul sau dacă ia situația așa cum este, dar omul își amintește, de obicei, visele.
Cred că a fost un moment superb atunci cînd am început să ni le amintim. Erau amintiri ale unor experiențe complet rupte de realitate, unde puteam zbura, ne puteam întîlni cu cei dragi care nu mai sînt, cu personalități sau să vizităm locuri nemaivăzute. În aceste povești de vînătoare, în aceste vise, aici s-a născut literatura. De asta cred că vînătoarea e întotdeauna un început bun pentru o carte.
Vă definiți opera ca fiind suprarealistă, dar ați spus la un moment dat că „este atît de mult sex în suprarealism”. Totuși, multe dintre cărțile dumneavoastră au referințe religioase. Cum coexistă cele două teme, sexul și religia, în suprarealism?
Una dintre ramurile suprarealismului se ocupă cu ocultul și cu tradiția mistică. Majoritatea acestor tradiții, chiar dacă sînt antireligioase sau anticreștine, se bazează pe limbajul Bibliei. Atunci cînd intru în acest cîmp, unde trebuie să mă folosesc de temele biblice, îmi este mult mai ușor cunoscînd această ramură.
Nu sînt religios, sînt ateu, dar am un foarte mare respect pentru tradițiile religioase. Ele sînt una dintre cele mai mărețe încercări de a înțelege lumea și au multe lucruri pozitive. Cineva spunea odată că există doar două domenii în care te poți comporta ca un nebun fără să fii internat – arta și religia. Am ales arta și iată că încă nu m-a internat nimeni (rîde).
Din cauza corectitudinii politice, multe dintre cuvintele de bază, precum „soț” sau „soție”, spre exemplu, au devenit „părintele 1” și „părintele 2” în mai multe țări. Cum va afecta asta literatura în viitor?
Literatura este întotdeauna compusă din limbajul și mentalitatea unei perioade. Spre exemplu, cînd am scris „Vulpea albastră”, am folosit multe cuvinte peiorative pentru oamenii cu handicap. În Islanda zilelor noastre, sînt cuvinte insultătoare, dar eu le-am introdus în text pentru a-i oferi autenticitate. Cred că atunci cînd oamenii văd acești termeni în texte, realizează că nu sînt ofensatoare. Cînd Halfdan este numit „idiot”, nu eu, scriitorul, îl numesc așa, ci lumea în care trăiește.
Nu îmi fac griji cu privire la schimbarea cuvintelor sau a limbajului. Dacă scriu o poveste care are loc în anii ’90, voi folosi cuvinte reprezentative pentru acea perioadă. Întotdeauna mă voi simți liber să folosesc vocabularul timpului și locului despre care scriu. În același timp, cred că limbajul progresează natural și la fel evoluează și circumstanțele sociale.
Vom avea o literatură politically correct?
Nu cred că vom avea o literatură mai corectă din acest punct de vedere în viitor decît am avut în trecut. Întotdeauna a existat o literatură corectă politic, întotdeauna au existat scriitori prinși în a scrie despre ce este bine și ce nu. Dar nu-mi fac absolut nicio grijă cu privile la astfel de probleme. Însă cine are dreptul să spună aceste povești politically correct?
Atunci cînd am scris „Vulpea albastră” am decis să nu intru deloc în mintea lui Aba. Nu vedem niciodată ce gîndește ea, ci îi observăm doar acțiunile. A fost o alegere morală. Știam că sînt complet capabil să scriu și să exprim ceea ce gîndea ea, însă este puțin probabil ca o persoană cu sindromul Down să aibă o discuție cu mine despre felul în care este reprezentată în carte. Acolo am tras linia.
Sînt o mulțime de cărți despre femei, scrise de bărbați, care au fost ridiculizați în timpurile moderne. În acel caz, femeile doar au rîs și au spus „ok, nu ați nimerit-o”, și asta a fost tot. Dar în cazul unei persoane care nu se află în poziția de a purta o dezbatere despre reprezentarea ei, cred că ar trebui să tragem o linie. Pentru mine, cel puțin, există o limită.
DAN RADU: „E VREMEA JURNALISMULUI DE TIP GHERILĂ”
Cofondator al trustului „Monitorul”, Dan Radu și-a început drumul în presă la revista „Opinia Studențească”, unde a fost și redactor-șef, pe vremea regimului comunist. Acum este manager-editor al revistei „PIN Magazine”, o publicație dedicată mediului IT.
Însă, pe lîngă munca în presă, este vicepreședinte al Asociației „Moldova vrea Autostradă” și se implică activ în demersurile societății civile legate de construirea autostrăzii A8, care să facă legătura între Moldova și Ardeal.
Am discutat, în interviul de față, despre jurnalismul de azi și de ieri, despre implicare civică și despre posibile rețete de supraviețuire a presei.
Faceți parte din Asociația „Moldova vrea Autostradă” și vă implicați activ în acțiuni pentru construirea autostrăzii. Dar de ce este importantă această autostradă pentru dumneavoastră?
Autostrada este importantă pentru toată Moldova, de fapt. În regiunea asta trăiesc patru milioane de oameni, iar autostrada ar fi șansa ei de a se dezvolta. De fapt, autostrada Iași-Tîrgu Mureș ar fi legătura pe care ar avea-o această regiune cu rețeaua de autostrăzi din Vestul Europei. Se înțeapă la Tîrgu Mureș în A3, care duce mai departe în Ungaria și, apoi, în Europa.
Nu are niciun sens să faci traversarea Carpaților pe o altă rută decît asta, care duce, după cum spuneam, la o conectivitate cu rețeaua de autostrăzi. Orice altă traversare, Bacău-Brașov, de exemplu, s-ar opri în Brașov, pentru că de acolo nu se continuă în nicio autostradă. Or, interesul Moldovei este să devină competitivă prin transportul rapid al mărfurilor.
Autostrada ar ajuta la atragerea investitorilor străini; aici este multă forță de muncă, dar care migrează tocmai pentru că nu există investiții importante. Deci, s-ar rezolva o problemă de creștere economică foarte importantă.
Ca să rezum, autostrada este esențială, este punctul zero al începerii dezvoltării regiunii.
În alte țări din Europa se construiesc mai multe autostrăzi simultan, însă în România se construiește numai cîte una și asta pentru a lega capitala de Vest.
E o chestiune de incompetență a Guvernului.
De ce există această mentalitate?
Noi am avut foarte multe discuții și la CNAIR (n.r. – Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere) și la Ministerul Transporturilor și pot să spun că aceste instituții importante, care ar trebui ca într-o formă sau alta să rezolve infrastructura mare a acestei țări, au fost golite, în mare parte, de experți.
De ce?
Din motive politice. Cel puțin la CNAIR sînt tot felul de încrengături care fac instituția să fie ineficientă. Știu că ei au dat afară oameni sau au plecat oameni de la ei în diferite structuri private, oameni care sînt acum, din cînd în cînd, folosiți ca experți externi. Deci, apelează la ei pentru rezolvarea anumitor probleme, pentru că nu au resurse de expertiză în interior. Acesta este motivul pentru care așa se întîmplă lucrurile.
Toată țara este politizată de sus pînă jos, instituțiile sînt tratate ca niște feude, unde trebuie să angajezi rude, apropiați sau tot felul de „followeri”, ca să zic așa, transformîndu-le în niște coji goale, în niște instituții lipsite de substanță care, firește, nu mai au puterea de a pune în practică niciun proiect serios.
Pornind de la declarația ministrului de Externe rus, care acuza Europa că nu prelungește infrastructurile de transport în Est, ați spus într-un interviu pentru „Formula AS” că nu NATO se împotrivește autostrăzii din Moldova. De unde provine, din punctul dumneavoastră de vedere, acest dezinteres al Guvernului pentru Moldova?
Cînd am fost în vizită la președintele Iohannis, am întrebat personal despre această chestiune. Am întrebat dacă există vreo sensibilitate geostrategică referitoare la A8, iar el ne-a privit foarte mirat și ne-a zis că nu a auzit niciodată de așa ceva și nici nu crede că există așa ceva.
Ministrul de Externe rus spunea că orice extindere de infrastructură de transport către Rusia, adică spre Est, poate fi considerată o amenințare, pentru că, din punctul lor de vedere, infrastructura nu este o necesitate economică, ci, văzută prin lentila militară, poate fi o modalitate de transport rapid de trupe și echipament militar.
Ceea ce este o prostie.
Am mai întrebat despre această temă, despre sensibilitatea geopolitică legată de A8, și în alte medii, la Ministerul Transporturilor, și ni s-a spus că din contră, au fost voci din partea NATO care încercau cumva, foarte delicat, să pună presiune pentru ca această autostradă să se realizeze.
E o chestiune de importanță militară pentru țara noastră și dacă nu o faci, pur și simplu, servești un interes străin.
Al Rusiei.
N-am nominalizat.
Ați fost la întîlniri cu reprezentanți oficiali de la ministere, cu președintele Iohannis, ați strîns semnături pentru susținerea proiectelor de construire de autostrăzi. Cît de departe credeți că pot merge aceste demersuri?
Acum, demersurile au ajuns, totuși, la o victorie de etapă; a fost votată legea construirii autostrăzii în Parlament, unde și noi am fost prezenți cu o delegație. Îmi amintesc că cel care a deschis ședința, Iulian Bulai, de la USR, care ne-a și ajutat să intrăm ca invitați în sală, ne-a menționat de la tribună, în începutul discursului, și toată sala a aplaudat prezența noastră acolo.
S-a votat această lege, care este o pîrghie destul de importantă pentru a forța autoritățile cumva, să facă autostrada. Firește, nu există nicio garanție a construirii ei dată numai de lege. Este foarte important ca în bugetul anului viitor să existe alocări speciale pentru lansarea licitațiilor, pentru studii de fezabilitate pentru autostrada A8.
Pe 29 noiembrie, președintele Iohannis ne-a invitat la Cotroceni pe noi, cei din asociațiile „Moldova vrea autostradă” și „Împreună pentru A8”, pentru a promulga Legea A8 de față cu noi. E un fel de recunoaștere a luptei societății civile pentru o chestiune care ar fi trebuit să fie normală.
Eu n-am fost în delegație la Bruxelles, dar din discuțiile noastre anterioare, cei de la Bruxelles erau foarte mirați că trebuie să existe o luptă a unor asociații civice împotriva propriului guvern, ca să se facă niște autostrăzi care sînt prinse într-un plan național de dezvoltare și care au alocări de fonduri gratuite.
Ei nu înțelegeau cum vine chestia asta.
Guvernul a stabilit un masterplan pe care să-l pună în practică, A8 este o prioritate în acest plan, există bani europeni, ei nu vor s-o construiască și populația luptă cu Guvernul pentru asta. Nu pricepeau logica acestei situații.
„A fi jurnalist e una din formele de implicare civică”
– Dan Radu
Ce impact, ce rol au, în momentul de față, asociațiile civice în rezolvarea problemelor de interes național?
Eu cred că noi am deschis, cu acțiunile noastre, de un an și jumătate, un drum pe care vor merge și alte asociații civice din țara asta. Am deschis un drum pe care, dacă ești suficient de bătăios și de hotărît și te ții de ei ca scaiul de lînă, pînă la urmă nu te pot neglija.
Lupta noastră de un an și jumătate a pus problema A8 pe agenda națională și ea nu mai poate fi evitată de niciun partid, fără ca acel partid să sufere grave probleme de imagine sau chiar probleme electorale. Prin urmare, noi am dovedit că o mișcare civică poate muta lucrurile din loc.
Credeți că veți mai putea reveni de la postura de activist civic la cea de jurnalist?
Dar ele nu se exclud. Într-o formă sau alta, și a fi jurnalist e una din formele de implicare civică. A informa lumea cu ceea ce este esențial ca ea să afle este, pînă la urmă, o formă de implicare activă în viața acelei comunități. Eu sînt jurnalist în structură și mi-e greu să cred că voi abandona această chemare într-un moment zero, să zic: „De astăzi nu mai sînt jurnalist”. Voi fi jurnalist toată viața mea, indiferent de ce alte activități colaterale voi mai face.
Dacă tot veni vorba, care sînt limitele activismului?
Atunci cînd lucram la „Monitorul”, noi aveam clar definită misiunea, și aceea era de a apăra interesele comunității. Prin urmare, noi nu făceam un jurnalism detașat, de agenție de știri, sec și fără emoție.
Noi practicam un jurnalism comunitar, ca să spun așa, iar misiunea noastră o defineam simplu: „Apărăm interesele comunității”. Au fost situații în care am apărat interesele comunității cu anchete care s-au derulat și pe cinci ani, pînă am avut rezultate concrete și definitive pe problema respectivă.
Nu m-am gîndit niciodată la chestiunea asta, dacă activismul s-ar suprapune peste jurnalism sau invers, dacă există granițe între ele. Eu am făcut jurnalism animat de o misiune civică și acum fac alte acțiuni civice animat de aceeași dorință de a ajuta comunitatea să-și rezolve problemele sau, ca în cazul de față, de un interes major.
Pe vremea cînd scriați la „Opinia studențească” se foloseau așa-numitele „șopîrle”, subtilități ascunse în texte, prin care încercați să păcăliți cenzura comunistă. Cum a ajutat asta la dezvoltarea acestei laturi, care ține de activism, în cazul dumneavoastră?
La „Opinia Studențească” nu ne propuneam, pe atunci, să plantăm „șopîrle” prin texte; pur și simplu încercam să facem jurnalismul studențesc de atunci cît mai curat. Cît mai curat față de cei care ne citeau și față de comunitatea pe care o serveam atunci.
Nu era misiunea noastră să luptăm cu cineva, încercam să fim onești cu noi înșine și cu cei din jur și, dacă existau limite impuse de cenzură, frecvent nu prea aveai cum să lupți împotriva lor.
Eu am fost și redactor-șef la o vreme și mergeam cu paginile la cenzură, înainte de a intra în tipografie. Se scoteau anumite chestiuni legate de revistă, în principal fotografiile lui Dan Mititelu, care, dacă aveau un spin sau o bucată de sîrmă ghimpată, erau considerate ostile regimului și erau șterse imediat.
Chiar și o cioară neagră pe o creangă era văzută ca o fotografie subversivă. Dar și fragmente din texte.
Nu-mi amintesc să fi scos texte întregi. Pagina de cultură era foarte îndrăzneață, se publicau autori pe care nu-i mai publica nimeni în România, dar nu-și propusese nimeni să folosească revista ca armă de luptă împotriva Guvernului.
Pur și simplu încercam să fim cît mai onești și să nu ne fie rușine de ce făceam acolo. Și nu ne-a fost.
Prin comparație cu anii în care erați la „Opinia”, cum vedeți presa studențească din zilele noastre?
Inexistentă. Mai există?
Mai există „Opinia Studențească”.
Ah, da. Dar, nemaiavînd contact cu zona studențească, nu pot să spun că mai sînt foarte în temă cu asta. Ce știu, și din cauza asta e limpede că la „Opinia” se face treabă bună, e că apar generații după generații care ies de la această revistă și care intră în presa mare. Sînt foarte multe nume în presa de la București care au venit de la „Opinia”.
Nu i-am cunoscut personal de-a lungul timpului, ei au apărut pur și simplu în reflectoare și mai apoi aflam că au venit de la „Opinia Studențească”, ceea ce mă umplea de mîndrie. Prin urmare, cu siguranță, acolo se fac lucruri bune în continuare.
Aș vrea să văd revista pe undeva, probabil că ea se distribuie tot în mediul universitar, ca înainte, iar astfel foarte rar îmi mai ajunge o revistă în mînă.
„Zona noilor tehnologii este cel mai dinamic sector economic din istoria țării”
Ați lucrat în presă încă din 1986. Cum s-a născut „PIN Magazine”?
„PIN Magazine” s-a născut dintr-o observație personală. Venisem de la București în 2015 și nu mai eram familiarizat cu ce se întîmplă în Iași. Dar, făcînd o excursie la Cernăuți cu un grup de oameni de afaceri am aflat că există un avînt special al domeniului IT în Iași, că se dezvoltă chestiuni legate de automotive, de aeronautică, ceea ce mă mira tot timpul și întrebam: „Cum, în Iași?”
Și atunci am descoperit o zonă despre care niciun ziar nu scria – zona noilor tehnologii, care era un domeniu extrem de dinamic și este cel mai dinamic sector economic, după părerea mea, din istoria țării, care a reușit să depășească în PIB agricultura și este încă în mare creștere.
Ei, despre domeniul ăsta nu scria nimeni.
Atunci l-am cunoscut pe Dan Zaharia, care era un promotor al sectorului, am stat de vorbă cu el și el mi-a povestit mai multe lucruri despre ce se întîmplă în Iași, eu eram într-o mirare continuă și am zis „ok, dacă nu scrie nimeni despre asta, scriem noi.”
Și i-am propus să creăm „PIN Magazine” și să mai facem un lucru care să dea mai multă coeziune comunității de IT; premiile anuale PIN Awards. Asta s-a întîmplat în 2015, iar undeva la patru-cinci luni de la prima noastră discuție, a apărut primul număr al revistei, lansat în aceeași zi cu prima ediție PIN Awards, care s-a ținut la Hotel International.
Cum se îmbină jurnalismul cu domeniul IT, pe care îl abordați la „PIN”?
Trebuie să recunosc că am învățat din mers ceea ce se întîmplă în domeniul IT, nefiind familiarizat cu mediul, dar am învățat rapid. Curiozitatea mea nativă m-a ajutat să asimilez foarte repede concepte, idei, fenomene din zona noilor tehnologii.
Ne-am făcut foarte multe surse, foarte mulți prieteni, am intervievat multă lume, avem peste 120 de colaboratori la revistă, care ne-au scris pe domeniul lor de expertiză. Revista a ajuns acum la numărul 11, apare o dată la două luni și cred că este un produs de calitate, pentru că de fiecare dată cînd cineva îl ține în mînă nu-și poate reprima un gest de surpriză că un astfel de produs poate exista.
Într-un editorial din „PIN Magazine” ați atras atenția asupra Republicii Moldova, „pentru că, spre deosebire de România, care pare că își schimbă atitudinea față de industria new-tech, și-a propus să implementeze într-un ritm foarte susținut politici guvernamentale suport, pe o paletă largă, pentru industria tehnologiilor”. La ce vă referiți cînd spuneți că România își schimbă atitudinea față de industria new-tech?
Dacă pînă anul trecut, domeniul IT era văzut ca fiind o prioritate națională, apăruseră inițiative legislative în sprijinul industriei, tot felul de exceptări fiscale, acum, pentru că Guvernul și-a schimbat orientarea, cumva, și și-a propus mai mult să facă gesturi sociale, să crească pensiile, salariile, să crească numărul bugetarilor, domeniile de vîrf au fost neglijate, lăsate deoparte, s-a uitat de ele.
Au mai păstrat niște facilități minore, însă nu mai sînt sub reflectoare, nu mai sînt în atenția guvernului, cel puțin pe moment. Nevoia guvernului de bani a făcut ca să se schimbe multe condiții de taxare, de fiscalizare în țară.
Domeniul IT a fost lovit de acea modificare cu trecerea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. Industria a fost lovită ca toate celelalte industrii, nu a beneficiat de niciun fel de excepție, dar eu nu am auzit, în ultimii doi ani, de la venirea la putere a guvernului PSD, despre IT într-un mesaj public.
Nu am mai văzut miniștri competenți care să fie așezați în pozițiile astea, oricum, nu se mai vorbește absolut nimic. A fost lăsată într-un con de umbră, exact cînd revoluția noilor tehnologii este tot mai prezentă global. Asta e, vom pierde și bătălia asta, cum am pierdut și pe cea a infrastructurii și bătălia capitalului românesc și a firmelor mici și mijlocii și cea a energiei. Ne-am obișnuit deja să pierdem.
În contextul atîtor discuții pe tema discriminării, „PIN Magazine” a publicat, în numărul 10, un articol numit „De ce sînt femeile un dezastru pentru tehnologie”.
Da, dar era în ton ironic. E scris de o femeie și ea tratează în cheie ironică subiectul. Titlul pare că dezavantajează femeile, dar, de fapt, textul întoarce explicația, și înțelegi că așa-zisele „defecte” ale femeilor se dovedesc a fi calități esențiale în lucrul new-tech. Multiskills-ul lor, capacitatea de a munci mai mult, înclinația lor spre compromis poate ajuta o echipă să progreseze.
Deci titlul este un fel de clickbait.
Da, dar din text înțelegi că femeile sînt chiar mai potrivite decît bărbații pentru a lucra în new-tech.
Ați avut reclamații cauzate de acest articol?
Nu.
Într-o postare pe Facebook ați criticat faptul că rasa albă este acuzată pe toate canalele posibile de rasism, discriminare, pe scurt, de toate relele lumii.
Da, a devenit o rușine să fii alb.
Dar arabii au făcut și încă fac aceste lucruri. Credeți că acest curent anti-discriminare dus la extrem va apărea și în spațiul românesc?
Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu, dar s-ar putea să apară. Și s-ar putea să apară prin generația tînără, care este mult mai tentată să îmbrățișeze această religie a corectitudinii politice care, de fapt, este o formă de neo-marxism, este o politică de excludere a celorlalți, deși pare o politică incluzivă.
Probabil că se va întîmpla. Au început deja să apară primele semne. Om vedea, chiar nu știu ce să spun. Semnele au apărut – destul de firave, dar au apărut.
„Ancheta este ultima redută a jurnalismului”
Sînteți unul dintre cofondatorii „Monitorului”, care a fost un trust de presă regională cu influență. De ce și-a pierdut, în viziunea dumneavoastră, presa locală influența pe care o avea pe vremea „Monitorului”, prin anii 1990-2000?
Pentru că s-au schimbat condițiile economice, în primul rînd. Presa locală, față de presa centrală, este un tip de presă mai ușor de corupt, pentru că se manifestă în comunități mai mici, este mai aproape de centrele de putere politică locală, care pot fi frecvent abuzive și care se pot manifesta mai rapid și pe mai multe planuri decît o poate face o putere centrală împotriva presei naționale.
Presa locală este extrem de dependentă de surse de finanțare, în principal, locale, care surse pot dispărea, pot fi amenințate, pot fi intimidate pentru a nu mai finanța un ziar sau altul, iar atunci respectiva publicație se trezește într-o criză financiară care o poate distruge. Lucrul ăsta nu prea se întîmpla înainte.
Cred că genul acesta de baronizare județeană a apărut undeva după anul 2000. Existau niște forme și înainte dar erau totuși contrabalansate de partidele de opoziție care, pe vremuri, erau ceva mai puternice.
Cu timpul, și prin schimbarea legii alegerilor locale, dintr-un singur tur, și prin alte modificări legislative, care au permis perpetuarea factorilor de putere în județe, s-au creat enclave conduse de oameni politici extrem de puternici, cărora le este foarte ușor să distrugă economic un canal media local.
Pe lîngă criza economică din 2008, care a pus pe butuci mai toată presa națională, a mai existat un alt element foarte important, și anume distrugerea rețelei de distribuție națională, pe care a făcut-o Adrian Năstase, în 2004-2005, dînd Rodipet către doi frați, Awdi (n.r. – Hassan Awdi, fost proprietar al rețelei Rodipet), nu mai știu ce nație erau, care au distrus-o, au devalizat-o.
Cred că acel moment a fost o lovitură foarte mare pentru presa românească, pentru că nu a mai avut unde să-și distribuie ziarele. Rețelele private puteau intra, la rîndul lor, sub influența unui baron local și îți puteau refuza distribuția, dacă așa era ordinul.
Apoi, decăderea în sine a corpului profesional -pentru că a existat un fel de degradare a corpului jurnalistic la un moment dat, fiindcă noii jurnaliști nu mai erau la fel de buni ca noi, cei din anii ’90, care, chiar dacă nu veneam neapărat din școli de presă, dezvoltasem un tip de competiție de bună calitate, care ne împingea pentru a progresa în meserie.
Au venit niște generații care nu au făcut liceul la timp, nu și-au terminat studiile cum trebuie, care aveau o capacitate de a înțelege realitățile destul de scăzută, din cauza lecturilor insuficiente sau a unui liceu superficial și atunci s-a degradat și jurnalismul.
Și atunci toate astea – distribuția, criza, online-ul, degradarea profesională și economică, iată cinci elemente care, strînse ca într-un pumn, au sfărîmat tot ce mai rămăsese din presa locală.
Acum, părerea mea este că e vremea jurnalismului de tip gherilă, a jurnalismului în echipe mici, de trei-patru inși. Este singura formă de a rezista economic, de a putea acoperi niște salarii.
Online-ul ajută forma asta de expresie jurnalistică în formule restrînse și destul de bine profilate, de preferință anchetă, dezvăluiri sau news-uri exclusive.
Eu spuneam odată că online-ul a luat jurnalismului cam tot – a luat știrea, cetățenii de rînd pot genera știri fără nicio problemă, a luat fotoreportajul, partea de opinie (acum toată lumea are opinie, iar opinia jurnalistică nu prea mai valorează mult), a luat reportajul.
Dar a mai rămas o singură redută, din punctul meu de vedere – ancheta. Ancheta n-o poate face publicul. Pentru anchetă îți trebuie o anumită expertiză, timp, surse. Pur și simplu trebuie să cunoști această meserie pentru ca ancheta să ajungă la un bun sfîrșit și să fie structurată coerent.
Chestiunea asta este „ultimul mohican” al jurnalismului. Au apărut și echipe specializate pe asta, RISE Project, Recorder și alții care, în principiu, s-au așezat pe această redută și luptă cu toate puterile și, după cîte văd, au și succes.
Ce soluții prin care presa locală să se revigoreze și să revină la influența pe care o avea acum 10-12 ani există azi?
Nu cred că există. Nu are cum. Cred că soluția ar fi ca o echipă locală, cu un număr redus de oameni, șapte-opt inși, să acopere mai toate expresiile și toate canalele jurnalistice posibile.
Ei să fie o echipă multidisciplinară și multiskills, care să poată acoperi și furnizarea de știri scrise, și furnizarea de marketing online, și furnizarea de video, și de audio. Echipa respectivă să fie ca o fabrică de produse media cît mai diverse, cît mai creative, să stăpînească foarte bine traficul online, să știe cum să-și vîndă cît mai bine marfa.
Formule de finanțare ar fi puține: crowd-funding, mici sponsori locali, poate proiecte pe fonduri europene.
E foarte greu pentru presa scrisă locală.
Cred că e capătul de linie, mai ales dacă ea nu se reformulează în niciun fel, dacă nu scoate ziare mai mici, mai citibile, nu găsește forme de distribuție mai inventive și merge pe distribuția la chioșcuri și cu structuri de ziar de acum 20 de ani; e o presă pe care o pot considera ca și moartă.
Sursă fotografii: www.facebook.com/dan.radu
Ioan T. Morar: „Mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în România.”
Ioan T. Morar este unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, iar pînă în 1996 a făcut parte și din echipa „Divertis”. Din 2011 s-a stabilit în Franța, în orășelul La Ciotat. L-am întîlnit în primăvara anului 2018, atunci cînd și-a lansat cartea „Șapte ani în Provence” la Iași. Cu mult umor strecurat în vocea domoală mi-a împărtășit cîte ceva din viața într-un orășel de provincie francez. De asemenea, am discutat despre umorul din presa românească și despre limitele libertății de exprimare în jurnalism.
Ați afirmat cîndva că nu faceți altceva decît „ficțiune în slujba adevărului”. Ce înseamnă asta?
Pînă acum, am scris exact acest tip de romane – despre fapte reale, înlocuind personajele, deci făcînd ficțiune. De pildă în „Lindenfeld”, personajul este ficțional, dar problema deportării în Siberia este o problemă cît se poate de serioasă și de adevărată, la care a fost complice și statul român, după cel de-al Doilea Război Mondial.
În „Negru și Roșu”, o parte din personaje sînt inventate, dar drama țiganilor care au fost uciși, prin trimiterea în Transnistria, este un fapt real. În „Sărbătoarea Corturilor” personajele sînt ficționale, dar povestea se bazează pe un grup care a trecut prin toate acele schimbări sufletești, iar ideea turnătorului se inspiră din perioada comunistă în care turnătorii erau chiar printre noi.
În acest sens am spus că fac „ficțiune în slujba adevărului”. Arta asta face. Este o ficțiune care întărește, cred eu, adevărul din realitate. Pe vremea mea, așa era; acuma… poate că e altfel.
Vi s-a întîmplat vreodată ca acest lucru să se întoarcă împotriva dumneavoastră? Adică vi s-a reproșat că „ficțiunea a fost în slujba minciunii”?
Nu. Mi s-a spus mai ales în legătură cu cel de-al doilea roman, cu „Negru și Roșu”, că nu era oportun să îl scriu, pentru că am abordat și subiectul „Odessa”, un moment istoric foarte dureros despre care nu s-a vorbit, nu s-a spus tot adevărul. Au fost ucise cîteva mii de evrei de către armata română, înainte de Auschwitz, înainte de „soluția finală”.
Toate lucrurile astea trebuie spuse. Există un tip de contestatari ai Holocaustului care spun așa: „hai, domnule, că n-au fost șase milioane de evrei, au fost numai trei.” Deci șase milioane n-au fost, am mai spus. Dar trei milioane e o crimă OK. Așa și la Odessa, n-au fost 20.000 de evrei uciși, au fost numai 5.000. Cu 5.000 ne împăcăm, e un fapt glorios al armatei române. „N-am ucis decît 5.000, ne-am limitat la 5.000!” În sensul ăsta s-a întors împotriva mea. Și am fost acuzat că nu sînt patriot.
Asta pentru că locuiți în Franța? De ce ați ales să plecați din România?
În primul rînd am fost trimis în Franța, la Marsilia, am fost Consul General, iar cînd am fost schimbat, înainte de terminarea mandatului, mi-am dat seama că plecasem pregătit sufletește pentru patru ani. Am fost schimbat după un an, dar sufletul voia să mai rămînă. Am decis să ne stabilim acolo din diverse motive.
Am lucrat în mai multe locuri în același timp, în București, ceea ce, în timp, a dăunat sănătății mele. De aceea am ales să stau mai departe, deoarece, pe de o parte, extrăgîndu-mă din tumult, am putut să scriu, acesta a fost visul meu. Nu știu dacă e important ceea ce scriu sau nu, dar îmi îndeplinesc un vis, iar unii spun că de la distanță lucrurile se văd mai bine. Poate că mi-am pus o lentilă de distanță ca să văd mai bine ce se întîmplă în România.
Aveați posibilitatea de a alege orice loc din lume. De ce La Ciotat?
Pentru că e lîngă Marsilia, pentru că sînt francofon și pentru că știu franceză. Nu puteam să mă duc în Olanda pentru că nu știu olandeză, și nici nu mi-am propus să învăț. Pentru mine sudul Franței a fost un vis pe care l-am hrănit de acum 20 ani, pe vremea cînd făceam vacanțele la prietenul meu Marius, care era medic acolo și mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie.
La Ciotat este un oraș care a dat lumii cinematograful, primul film, „Intrarea trenului în gara Ciotat”, a fraților Lumiere, a fost turnat acolo. E un oraș la scară umană, cu 40.000 locuitori pe timp de iarnă, vara sînt 120.000. E un oraș în care se poate trăi atît estival, cît și iarna. E la egală distanță între Marsilia și Toulon, două orașe mari, și la 25 minute de Aix-la-Provence, un centru cultural și universitar important. Sînt, deci, aproape de lucrurile care se întîmplă în sudul Franței. E un oraș foarte frumos de care m-am îndrăgostit. Nu poți să întrebi de ce te-ai îndrăgostit de cineva, nu?
„FRANȚA SE CUCEREȘTE ÎNTRE 12.00 ȘI 14.30”
Cum a fost la început viața într-un orășel de provincie francez? Ați avut dificultăți în a vă adapta?
Nu. Pentru că pe de o parte, stătusem un an și cîteva luni la Consulat și știam și mersul autorităților, știam ce înseamnă viața acolo de la românii care veneau la mine cu doleanțe. Aveam atît prieteni români, cît și francezi. Adică nu m-am parașutat acolo și am pornit să descopăr relieful. Am optat în cunoștință de cauză. Sigur, trebuie să te obișnuiești cu cîteva lucruri.
De pildă, un lucru banal, dar e de zi cu zi – ești român și vrei să te duci la restaurant la ora trei, e închis. E deschis numai între 12.00 și 14.30, și dacă n-ai mîncat atunci, au revoir! Numai în localitățile turistice, în sezon, mai găsești deschis. Asta e Franța. Zicea un coleg într-o glumă că „dacă vrei să cucerești Franța, cucerește-o între 12.00 și 14.30, că nu e nimeni în nicio instituție, poți intra să te instalezi oriunde.”
Ne-am obișnuit și cu aceste obiceiuri, ne-am obișnuit cu un anumit fel de a mînca al francezilor, mai sofisticat, dar, în același timp, mai sănătos decît la noi. Ne-am obișnuit cu tot ceea ce înseamnă raporturile cetățeanului cu autoritățile. Fac parte dintr-o asociație culturală, Amitié Franco-Roumaine, sînt cofondator al unui festival al limbilor latine, în La Ciotat, și sînt singurul romîn din acea grupare.
Printre cei care susțin limba provensală, asociații catalane, spaniole, portugheze, italiene, ne vom prezenta și noi cultura și țara pe 1 iunie. De altfel, vom avea și o altă ediție. Deci n-a fost greu. Pentru mine n-a fost greu, mai ales că mi-am dorit asta. Dacă m-aș fi dus obligat sau aș fi fost nevoit să iau calea exilului din diverse rațiuni politice, probabil că ar fi fost altfel. Dar noi am venit ca niște cetățeni europeni care au dreptul să locuiască oriunde în Europa.
Ați fost Consul General la Marsilia pentru mai bine de un an, dar ați fost schimbat din post chiar înainte ca orașul să devină Capitală Culturală Europeană. Aveați proiecte în acest sens?
Da, chiar de aceea am acceptat postul. Eu nu sînt „diplomat de carieră”, iar în ultimii ani această locuțiune a devenit, pentru mine, nu foarte măgulitoare pentru că ascunde multe neajunsuri. Eu am venit din afara sistemului, mi s-a propus să merg la Marsilia tocmai din perspectiva acestei Capitale Culturale.
Începusem deja un proiect care implica și alte consulate, dar n-am reușit să-l fac. Mai aveam un alt proiect, tot cultural, dar care nu ținea strict de administrația consulatului, în legătură cu recunoașterea lui Jean Cassien, adică Ioan Casian, care e sfînt atît în Franța, cît și în Dobrogea. Voiam să realizăm o placă memorială la mormîntul lui de acolo, dar nu s-a întîmplat nici asta.
Dar am lăsat, totuși, ceva în urmă. Am avut la ședințele corpului consular ideea unei expoziții. Am propus celor 70-80 de consulate să organizăm o expoziție în care fiecare dintre noi să aducă un pictor sau un sculptor, în fine, un artist din țara sa.
Ideea a fost îmbrățișată de primăria Marsiliei și am reușit să fiu prezent la prima zi a expoziției – a doua zi am plecat din consulat. Mi s-a prelungit mandatul doar pînă în ziua aceea. Expoziția se numește „Consul’Art” și este în ziua de astăzi, la a șaptea sa ediție.
Am lăsat un mic semn în urmă. Unii dărîmă munți, alții fac recorduri mondiale la salt cu parașuta nedeschisă. Eu am făcut un mic gest și sînt mulțumit că n-am stat cum stau mulți din oficiile diplomatice ale României, așteptînd să treacă mandatul și să încaseze salariul.
Pentru mine, sudul Franței a fost un vis pe care l-am hrănit de acum 20 ani. Mi-am spus atunci că la pensie aici aș vrea să stau și să scriu. Iată că am ajuns aici înainte de pensie.
Vedeți o întoarcere la politică în planurile dumneavoastră de viitor?
Nu, n-am făcut politică și nici n-am de gînd să fac. Sînt prea bătrîn și, poate, prea rigid pentru asta. Am probleme cu spatele, nu mă pot apleca prea mult (rîde).
Cum ați ajuns să fiți primul străin care să cîștige festivalul de poezie partajată, care are loc anual în La Ciotat?
Participînd! A fost o provocare pentru mine. Vorbesc franceza, scriu în franceză, am redactat acte în franceză, dar să scrii poezie direct în franceză este o provocare foarte mare. Am fost invitat să particip de către conducătorul cenaclului local, care era și președintele juriului ce reunea poeți din toată Franța.
M-am dus mai mult împins de soție: „Hai, du-te și tu că e aproape!”, mi-a spus ea. Eu locuiesc vizavi de mediatecă, pe o stradă strîmtă, pietonală. Practic, am traversat strada, am luat foaia de hîrtie, ni s-au dat rimele fixe și acrostihul „La Ciotat” pe baza căruia trebuia compus totul.
Am scris destul de repede, l-am întrebat pe președintele juriului dacă înțelege scrisul, și după 20 de minute m-am întors acasă. Soția, cînd a văzut că am venit așa de repede, a crezut că n-am făcut nimic și m-a întîmpinat încurajîndu-mă: „bine că ai fost, e și asta o chestie!”
M-am dus după-amiaza la decernarea premiilor cu speranța la o mențiune, dacă nu simplă, măcar „pentru poetul cu limba maternă ne-franceză”. Asta era așteptarea mea. S-au anunțat întîi premiile la categoria de limbă provensală, unde au participat niște bătrîni care mai cunoșteau această limbă, apoi a urmat categoria tinerilor, iar apoi au urmat premiile „mature”.
O mențiune, premiul III, premiul II, deja mă împăcasem cu ideea că măcar participasem, cînd cel care anunța premiile a spus „avem și o surpriză în istoria concursului nostru, este prima dată cînd premiul I este cîștigat de un nativ de altă limbă decît franceza”. Asta s-a răspîndit, pentru că La Ciotat nu e un oraș foarte mare. Am fost la un vernisaj o săptămînă mai tîrziu și, în timp ce mă prezentam unui vizitator, acesta m-a întrerupt „știu, sînteți poetul român”.
Ați ajuns o mini-celebritate, așadar.
Chiar așa! Eu mai frecventasem ședințele cenaclului, mai fusesem pe la teatrul Eden, cel mai vechi cinematograf din lume, adică eram cunoscut. Dar acum eram „poetul român”!
„NU M-AM RUPT DE ROMÂNIA, CA DOVADĂ ÎMI LANSEZ CĂRȚILE AICI”
Care este „cea mai tare” carte pe care ați citit-o și pe care ați recomanda-o tinerilor studenți?
Cartea mea de căpătîi, pe care am început să o citesc de trei-patru ori și nu am reușit să o termin decît ultima dată este „Iosif și frații săi” de Thomas Mann. E o carte foarte grea, o carte care are un parcurs inițiatic. Alături de ea aș adăuga „Despre eroi și morminte” de Ernesto Sábato, „Abaddon exterminatorul”, de la același autor, „Darul lui Humboldt” de Saul Bellow, de fapt cam tot ce a scris Bellow. Dar dacă ar fi un clasament și ar trebui să aleg un loc întîi, ar fi cu siguranță, „Iosif și frații săi”.
Spuneați într-un interviu că nu urmăriți televiziunea românească, ci doar cea franceză. De ce?
Fiindcă urmăresc o televiziune civilizată, în care oamenii nu își dau în cap, nu se jignesc, chiar dacă mai au și ei un post de acest gen, dar nu mă uit la acela. Urmăresc niște reportaje extraordinare pe care le produc cu mijloace extrem de costisitoare.
Adică să îți permiți să ții o echipă un an de zile într-un loc, pentru un reportaj de 50 de minute, asta mi se pare un lucru pe care nu îl vom vedea niciodată în România. Și mă uit pentru că mă racordez acolo, și îmi țin tot timpul activ interesul pentru limba franceză.
Plus că ar fi complicat să mă uit la români. Și chiar dacă aș face asta, la ce să mă uit? Citesc știri din România, nu m-am rupt de acest loc, ca dovadă că am venit să lansez o carte, scriu pentru români.
Cînd îl vezi pe Cristi Chivu dezbătînd cu Marie Rose Mociorniță o carte a Ioanei Pârvulescu despre Bucureștiul de altădată, îți dai seama că se uită și cei care îl iubesc pe Chivu și cei care o iubesc pe Ioana Pârvulescu și cei care nu mă suportă pe mine.
Ați avut o emisiune culturală despre cărți în trecut. V-ați întoarce pentru asta în televiziune?
„Lumea citește” se numea. Da, numai pentru asta aș veni și aș turna cîteva episoade. Dar nu cred că se va mai face vreodată. Modul în care a fost scoasă din grilă, modul în care a fost îndepărtată spunîndu-mi că nu este locul ei acolo, deși a avut un rating mult peste așteptări, îmi confirmă această teorie. Pentru cei care n-au vizionat-o, emisiunea aducea la aceeași masă o vedetă, un fotbalist sau un cîntăreț, și un om de cultură pentru a vorbi despre aceeași carte pe care o citiseră amîndoi.
Cînd îl vezi pe Leonard Doroftei discutînd despre Jacques Prevert cu Denisa Comănescu chiar este o realizare. Sau cînd îl vezi pe Cristi Chivu dezbătînd cu Marie Rose Mociorniță o carte a Ioanei Pârvulescu despre Bucureștiul de altădată, îți dai seama că se uită și cei care îl iubesc pe Chivu și cei care o iubesc pe Ioana Pârvulescu și cei care nu mă suportă pe mine. (rîde)
Sînteți stabilit în Franța, cunoașteți limba, vorbiți limba. De ce încă scrieți în română? De ce nu în franceză?
De la o anumită vîrstă e greu să te schimbi. Adică dacă eu m-aș apuca să scriu în franceză, în capul meu aș scrie în română și aș traduce în franceză. Marii scriitori români care au scris în franceză, Cioran, Ionesco, Eliade, au ajuns la tinerețe acolo, plecați definitiv din România și și-au propus să scrie pentru țara în care s-au mutat.
Sigur, păstrăm proporțiile, nu mă compar cu ei, dar, comparativ cu situația lor, eu am o situație mult mai bună, pot să călătoresc, să vin în România ca să îmi lansez cărțile și scriu pentru un public pentru care m-am obișnuit să scriu. Deși, cînd am scris „Lindenfeld” am zis să scriu o carte pe care să o înțeleagă și unul din Bordeaux, și unul din Osaka.
Asta a surprins la „Lindenfeld”, faptul că nu era încrîncenat în neaoșisme. E o carte pe care poți, cu o anumită viziune cinematografică, nu aceea de care a dat dovadă filmul actual care s-a realizat, să o valorifici. Asta e situația! Nu mă mai pot schimba acum.
Am fost multă vreme preocupat de această gîndire dublă care s-a răspîndit în România, încă de cînd erai investit pionier: la școală trîmbițai realizările partidului, iar acasă bunicii înjurau colectivizarea.
Ați spus că scrieți în așa fel încît să înțeleagă și cel din Bordeaux, și cel din Osaka. Cum v-a influențat asta scrierea?
Culmea este că m-am așteptat ca „Lindenfeld” să fie tradus foarte repede, mai ales în Germania, pentru că vorbește despre asta, dar am avut ghinion în contractele cu editurile și, astfel, a fost tradus „Negru și Roșu” în spaniolă. A apărut o cronică de o pagină în La Vanguardia, cel mai important ziar din Catalunia. Deci a avut un oarecare ecou pentru că e vorba despre țigani, despre drama lor, iar în Spania există o minoritate țigănească care nu este integrată întotdeauna.
La lansarea de la Madrid a venit singurul europarlamentar țigan din Spania, un avocat, un om extraordinar, pe care Sentro Sefarad, din partea căruia a vorbit specialista în Holocaust numărul unu din Spania, s-a chinuit să îl invite de atîtea ori. De aceea s-au arătat foarte încîntați că a venit pentru că nu trecuse niciodată pe la ei nici invitat, nici de bunăvoie.
A fost primul meu contact cu „celălalt public”. Te gîndești și îți proiectezi în minte într-un fel, dar cînd te întîlnești față în față constați că ai surprize. Au venit cîțiva critici literari, cîțiva specialiști, dar au venit cititori și mi-au pus întrebări pertinente despre situația politică din România de atunci, m-au întrebat de ce personajul meu are această opțiune, și nu alta, iar la Barcelona la fel.
Am avut două lansări, una la Barcelona și alta la Madrid. Atunci am cunoscut un alt public. Publicul care citise traducerea, care nu era de aici, nu era familiar cu locul, și asta m-a înfiorat puțin. Pentru că te gîndești că vei fi tradus, că vei fi cunoscut, dar totul e virtual.
În schimb, cînd întîlnești în carne și oase pe cineva care zice că ți-a citit cartea simți o împlinire aparte. Am întîlnit o doamnă în Spania care mi-a spus că a citit cartea și în română, și în spaniolă. Înseamnă că i-a plăcut, nu?
De ce ați ales ca naratorul din „Sărbătoarea Corturilor” să fie un personaj negativ?
Personajele negative au fascinația lor. Înainte de a scrie cartea, m-am gîndit foarte mult la cine ar putea să fie purtătorul poveștii și, din mai multe motive, am ales să fie turnătorul, pentru că el putea să demonstreze discursul dublu, adică și ceea ce vorbea cu ei, și ceea ce scria în rapoarte.
Am fost multă vreme preocupat de această gîndire dublă care s-a răspîndit în România, încă de cînd erai investit pionier: la școală trîmbițai realizările partidului, iar acasă bunicii înjurau colectivizarea. Cred că preocuparea asta m-a ajutat să stăpînesc bine această trecere de la limbajul fățarnic la cel scîrbit și plin de rîvnă față de turnătoriile de la Securitate.
„AM AVUT MAREA ȘANSĂ SĂ FIU ACOLO UNDE ERA UMORUL BUN”
Schimbînd registrul, sînteți unul dintre fondatorii „Academiei Cațavencu”, însă în ultimele cărți abordați subiecte serioase. Ce rol mai joacă umorul în scrierea dumneavoastră, dacă mai joacă?
Aseară la lansare și la lansările de la Arad și Timișoara, cei care au vorbit despre carte au spus că mi-au găsit umorul acolo. Deci nu l-am pierdut, l-am pus la păstrare și sper să fie un umor care să aducă aminte de umorul de altădată.
După 2011, presa „Academia Cațavencu” s-a destrămat, iar publicul a spus că „umorul Cațavencu” a murit. Ce însemna acest „umor Cațavencu”?
A existat, fără îndoială, un stil „Cațavencu”. Din păcate, din lupte politice, din șicanări administrative, titlul „Academia Cațavencu” s-a îndepărtat de colectivul publicației. El a revenit unui om care a cumpărat titlul, dar care nu ne-a întrebat și pe noi dacă vrem să urmăm titlul. Nu l-am fi urmat, dar l-a cumpărat și l-a dat altor tipi care au spus „noi sîntem Academia Cațavencu”.
Despre această impostură, acest abuz, această preluare forțată a unui titlu nu s-a vorbit destul în presă, în principal pentru că noi n-am avut numai prieteni; am ciupit pe multă lume și cred că mulți s-au bucurat cînd s-a întîmplat asta. Ceea ce a mai rămas din spiritul „Cațavencu” sînt Octav Mardale, caricaturistul care a dat amprenta ziarului, Viorel Moțoc, Doru Bușcu și ceilalți fondatori care sînt acum la „Cațavenci”. Acolo e o parte din vechiul „Cațavencu”.
Poate că dacă eram singur n-aveam niciun umor, dar așa, în toate cele trei locuri am văzut ce înseamnă sinergia grupului în a produce umor, pentru că nu poți să spui că e umorul cuiva – e umorul unui grup.
Mai urmăriți presa „Cațavencilor”?
Da, citesc, urmăresc, pentru că acolo s-a întors Mircea Dinescu și ceilalți membri ai echipei. Eu mă bucur că am făcut parte din trei centre de umor importante: „Ars Amatoria”, în care l-am însoțit pe Ioan Groșan, fondatorul grupului, în cîteva spectacole, apoi au urmat anii din „Divertis”, iar la sfîrșit în „Cațavencu”.
Am avut marea șansă să fiu acolo unde era umorul bun. Poate că dacă eram singur n-aveam niciun umor, dar așa, în toate cele trei locuri am văzut ce înseamnă sinergia grupului în a produce umor, pentru că nu poți să spui că e umorul cuiva – e umorul unui grup. Este un mecanism foarte interesant de creație.
CNCD a amendat site-ul timesnewroman.ro pentru articolul despre iubita lui Liviu Dragnea. Vi s-a părut deplasată această amendă?
Despre libertatea presei am avut mereu o preocupare, de altfel am și avut un proces care s-a rezolvat la CEDO și se numește „Morar contra România”. Este în portofoliul de studii de caz al University of Columbia, iar asta cred că spune totul. Eu cred că este nedreaptă amenda. Este, mai degrabă, vorba de distorsionarea unui mesaj. Pe de altă parte, ceea ce am văzut la presa din ultimul timp, este mentalitatea jurnalistului, care crede că iresponsabilitatea este egală cu libertatea presei. Nu este așa. Trebuie să fii foarte atent.
Eu am avut ca ziarist 20 de procese. Le-am cîștigat pe toate, cu excepția unuia la care am fost condamnat la o amendă penală cu suspendare și cu plata cheltuielilor de judecată, care au fost 18.000 euro. Avocata mea a realizat un dosar pe care l-a prezentat la CEDO și am așteptat la rînd cinci ani, pentru ca un complet de nouă judecători din nouă țări diferite să îmi dea dreptate.
Statul român a plătit „oalele sparte”, mi-a dat banii înapoi, cei 18.000 de euro, și am mai primit din partea CEDO și o despăgubire morală de 6.000 euro. Deci vorbesc în cunoștință de cauză; am cîștigat acele procese folosind libertatea presei dublată de responsabilitatea informațiilor.
Dacă dezvelești puțin din lucrurile ascunse, ești dușmanul poporului. Aș scrie pe ziduri „libertate + presă = LOVE”.
Tot ce am scris se baza pe documente informate și, mai ales, pe ideea sacră pe care n-am mai auzit-o pomenită în ultimul timp, dreptul cetățeanului la adevăr și la informație – m-am folosit de acest lucru. Sigur că nu contează dacă un actor are o viață desfrînată, dar cînd un om politic ascunde ceva în trecutul lui, ceva cu care poate fi șantajat, acel lucru trebuie dezvăluit.
Nu îți permiți să dai gir unui om politic șantajabil. Lucrurile ascunse care țin de aventuri, de obiceiuri aparte, la noi sînt taboo, dar în presa din străinătate, se spun. A fost votat un primar homosexual la Paris, unul la Londra, unul la Berlin, dar la noi nu, la noi se ascund, iar dacă tu dezvelești puțin din lucrurile ascunse, ești dușmanul poporului. Aș scrie pe ziduri „libertate + presă = LOVE”.
Trebuie să respecți niște reguli, nu poți să faci ce te taie capul. Am văzut că cineva nu vrea să își înmatriculeze mașina pentru că el este o entitate independentă. Faptul că televiziunile au făcut un subiect din asta sau din faptul că unei „vedete” i se văd sînii, nu e presă, e bîrfă sleită. Dar, din păcate, presa a fost canibalizată de internet, rețelele de socializare au dat multora senzația că sînt ziariști dacă sînt citiți. Trăim o schimbare de ape al cărei final nu cred că îl mai prind, deși îmi doresc să trăiesc mult.
Ați comparat Provence cu Valea Oltului spunînd că este „imaginea Paradisului proiectată pe pămînt”. Cum arată, așadar, Paradisul?
Eu am călătorit cu trenul prin viaducte și am zis că este „ca Valea Oltului, dar total altfel”. Paradisul pe pămînt l-am întîlnit acum mai mulți ani în Noua Caledonie. Acolo este, după părerea mea, Paradisul pe pămînt. Provence este o „ambasadă” a paradisului, un loc minunat, cu o istorie foarte tentantă, în care totul te îmbie să citești, cu o natură generoasă, cu măslini, cu vii, cu marea, cu lavanda, cu rose-ul… (oftează)
Sigur, fiecare își imaginează Paradisul în felul lui. Noi ni-l imaginăm într-un fel, băieții care se aruncă cu avioanele în turnuri, în alt fel. Nu le invidiez paradisul – e de muncă la ei în Paradis. Noi ne odihnim, ne relaxăm, dar ei au 72 de persoane care au anumite așteptări.
Lansați cartea „Șapte ani în Provence”. Cît înseamnă „Șapte ani în Provence”, în ani românești?
N-am o formulă, dar îți promit că mă gîndesc la una. Cartea face trimiteri culturale între „Un an în Provence” și „Șapte ani în Tibet”. Eu m-am jucat cu titlurile puțin. A fost o perioadă care a trecut repede, poate mai repede decît dacă aș fi stat în România. Sigur a trecut mai lin decît în România, deci pot spune că în România poate cinci ani îi simțeam ca șapte. La noi se dilată timpul; dilată și „dilungă”, ca să moldovenizăm puțin.
Mulți români plecați acuză dorul de țară. Se manifestă și la dumneavoastră?
Cînd vin în țară, și asta nu mi s-a mai întîmplat pînă să mă mut în Franța, vreau și eu să mănînc sarmale, mici, adică e o chestie, care îmi spune să îmi reiau legăturile gastronomice cu România. Sînt în toate țările în care există comunități românești, magazine românești, dar, totuși, mă întreb, dacă stai de 20 de ani în Franța, de ce trebuie să bei numai Ciuc și Timișoreana? Adică te-ai mutat, au și ăia.
E un fel de a nu te lăsa prins cu totul. Și eu, cînd mă întorc, o să duc niște mezeluri afumate și o să fac o masă cu prietenii francezi, ca să îi îmbii puțin, să le explic ce și cum e cu România. Mi se întîmplă să visez că sînt în București, dar mi se întîmplă să visez că sînt în Lugoj, de unde am plecat de atîția ani.
Am fost profesor cinci ani în Lugoj și, o dată la cîțiva ani, visez că intru în cancelarie și, de fapt, am și examen la matematică și n-am învățat, deși eu am făcut filologie, deci n-am nicio legătură. Trecutul ne bîntuie și, uneori, ne scormonește temerile și lucrurile ascunse adînc, de care și noi am uitat.
Interviu publicat pe 28 mai 2018 în revista Opinia Studențească
*Fotografiile provin din arhiva personală a intervievatului.
Cînd Messi nu-i pe teren, nici Barcelona nu joacă
Atitudinea Barcelonei din finala Cupei Regelui de aseară a fost exact aceeași din returul cu Liverpool – poate ne cîștigă Messi meciul.
Lăsînd spații imense între linii, catalanii au jucat de parcă era un meci amical și așteptau să fie schimbată la pauză toată echipa, în timp ce adversarii de la Valencia păreau că se simt ca acasă.
FC Barcelona a început acest sezon cu o echipă care ar fi trebuit să cîștige în toate competițiile fără prea mari probleme. Pe lîngă Messi, în atac, erau Coutinho, Suarez și Dembele, iar la mijloc Busquets și Rakitic împreună cu Arthur și Vidal urmau să domine liniile mediene îmbătrînite ale celorlalte echipe europene.
Chiar și pe apărare, acolo unde, de vreo trei ani încoace, Barcelona n-a investit, se găseau acum Umtiti și Lenglet, care făceau fiecare o echipă bună cu Pique în centru și cu Semedo și Alba pe aripi.
Dar au eșuat mizerabil în încercarea de a repeta treble-ul din 2015, atunci cînd au cîștigat și campionatul, și Copa del Rey, și Champions League. În schimb, au reușit să facă, la nivel de trofee, un sezon chiar și mai prost decît cel trecut, cînd măcar au luat cupa și campionatul.
Și într-un astfel de sezon, Messi a jucat mai bine decît în ultimele două sezoane la un loc. Cele 36 de goluri în La Liga i-au adus a șasea Gheată de Aur, a marcat de 51 de ori în 49 de meciuri și a contribuit la 70 dintre golurile Barcelonei. Iar sezonul acesta chiar așa a părut a fi – a „one man army”.
Fanii au dat imediat vina pe Valverde, însă apărarea acestuia stă tocmai în cele peste 130 de goluri marcate de echipă în toate competițiile, un record pentru ultimii trei ani. De la acel MSN (Messi – Suarez – Neymar) n-a mai înscris Barcelona atîtea goluri într-un sezon.
Tot cam de pe vremea aceea n-au mai fost atît de agresivi și n-au creat atîtea ocazii ca acum. Valverde a avut nenorocul să apară în vestiar imediat după plecarea lui Iniesta, dar se pare că a reușit să găsească un Iniesta mai tînăr în Arthur, care a făcut un sezon excelent în toate competițiile.
N-a scăpat nicio minge, a recuperat aproape la fel de mult ca Busquets și a driblat în stilul lui Xavi și Iniesta, mijlocașii de suflet ai publicului catalan.
De asemenea, i-a adus pe Dembele, care, dacă nu s-ar fi accidentat, ar fi terminat sezonul în primul 11, și pe Coutinho, care chiar dacă n-a dat randamentul așteptat, nici n-a dezamăgit precum Arda Turan sau Paco Alcacer.
Barcelona nu mai jucase în 4-4-2 de pe vremea lui „Tata Martino” și atunci nu cîștigase în formula asta. Acum a bătut Real Madridul pe Bernabeu, a bătut Liverpool, Manchester United și alte echipe mari din fotbalul european în 4-4-2.
A fost, într-adevăr, un sezon ratat pentru Barcelona. Dar dacă peste vară nu va pleca nici Valverde, nici vreunul dintre jucători și vor fi aduse forțe proaspete în atac prin Griezmann sau prin Neymar, vor putea să conteste lejer orice competiție.
Pentru că exact în asta a stat puterea Barcelonei care a făcut tripla cu Luis Enrique. Interdicția la transferuri a forțat consolidarea sinergiei dintre jucători și a dus la reînvierea culoarelor de pasă gîndite de Guardiola în legendarul Tiki-Taka.
Text publicat în nr. 614 din Opinia Studențească
Sursa foto: realitatea.net