#iubirenuviolenta

Sarcasmul! Ah, cât mi-a lipsit! Dar pentru ce sunt prietenii dacă nu pentru a-ți aduce aminte cine ești cu adevărat și ce te definește? Pentru cei care nu m-au recunoscut în primul articol și care, probabil, și-au pus mâinile în cap văzând un necunoscut postând în numele meu, am aici o doză de realitate. Pentru voi! Special! De la mine! Pentru că vă… naah, prea mult deja 😀

Și ce subiect să abordez pentru o revenire în glorie decât un subiect atât de serios încât nu poate fi tratat sarcastic?

Hai să spunem…Violența în familie! Uite un subiect cu două tăișuri. Perfect!

De ce spun că este cu două tăișuri?

Subiectul a fost tratat cu prea multă seriozitate în momentele nepotrivite. Stați, permiteți-mi să îmi apăr afirmația înainte de  a arunca cu pietre!

Subiectul este unul cu adevărat sensibil. Este foarte serios. Merită toată atenția primită. În cadrul adecvat, bineînțeles. Campanii de prevenire sau de ajutorare a victimelor, evenimente caritabile, emisiuni TV, radio, articole în reviste sau ziare, interviuri etc.

De ce pe pagina personală a unui tânăr de 19 ani? Aș spune…presiunea și șantajul academic, dar ar suna mult prea urât și adevărat. Da, sunt împotriva violenței în familie, a violenței în general, dar nu cred că este un lucru ce putea fi pus în discuție.

„Părerea ta contează!”

Ei, da! Ăsta da motiv! Părerea ta a contat și atunci când țara a ales fără să citească buletinele de vot, nu? Stai calm, nu încep un discurs politic, ci doar îți amintesc de un lucru: și tu erai unul dintre ei! Indiferent de vot, indiferent de opinie sau părere, ce a ieșit nu ți-a plăcut.

Violența în familie? Un dezastru social ce nu poate fi ignorat, dar totuși este. Cazurile sunt din ce în ce mai exploatate de către mass-media, ceea ce duce la o credibilitate din ce în ce mai scăzută, iar nivelul indicelui „îmi pasă” este depășit de cel al indicelui „ia uite ceva nou, senzațional!”.

De ce într-o țară majoritar creștină sunt atâtea cazuri de violență în familie?

Inspectoratul General al Poliției Române a comunicat că în primele 6 luni ale anului 2016, la nivel național, s-au înregistrat 8.926 de sesizări privind infracțiunea de lovire și alte violențe săvârșite în familie. Copiii de ambele sexe sunt afectați aproximativ egal de actele de lovire și alte violențe în familie. Dintre adulți, femeile sunt cele mai afectate (79% dintre victime sunt de sex feminin) iar majoritatea agresorilor sunt bărbați (92,3%)

Așa că te întreb: dacă ești în primul rând om, creștin și locuitor al acestei țări, cum poți trata asta ca pe un subiect de cancan?

Eu, tu, noi, nu putem face nimic cu opinia noastră. Dar putem face ceva pentru a împiedica acest fenomen să se răspândească?

DA!

Vrei să faci asta alături de mine?

Oricine ai fi tu, oriunde ai fi, dacă citești aceste rânduri și vrei să îți faci opinia să conteze și să se transforme în rezultate reale, te rog să te ridici, să te duci la cel cu care împărtășești casa, camera, sângele, la mama ta, la tatăl tău, la copiii tăi, la colegul tău de muncă sau, dacă ești singur, apelează pe cineva drag și spune-I doar aceste două cuvinte formate din 8 litere: „Te iubesc!”

Credeai că până acum contezi? Acum contezi de două ori mai mult!

#iubirenuviolență #opiniapentruRomania

Fugi, băiete, fugi!

Există un loc. Un loc în care gândul și sentimentul nu au loc. Un loc în care caut liniștea, dar găsesc amintirile. Un loc în care viața te salută din mers. Un loc în care iei o pauză de la realitate. Un loc în care „a fi” lipsește fără a distruge peisajul.

În acest loc, timpul te obligă să privești în urmă.

Și privești. Și privesc. Și văd un băiețel care gângurește. De ce? Pentru că tocmai a întâlnit cea mai interesantă persoană din viața sa: poștașul! Da, el era cel care întotdeauna umbla cu geanta de piele în spate, ducând adevărate comori oamenilor și, dacă se întâmpla să scape vreuna din pietrele de mare preț, se găsea tot timpul un băiețel gata să îl ajute.

Dar iată că, într-o zi, băiețelul a abandonat acest post pentru unul nou. Pompier! Apoi un altul. Polițist! Și un altul, profesor de istorie. Și altul, și altul până când băiețelul ajunsese să se perinde prin biblioteci și saloane elegante, baruri și bodegi dubioase. A început să viseze. A înțeles Ecleziastul când acesta spunea că „totul este deșertăciune și goană după vânt”, vanitas vanitatum.

Și iată că din bibliotecarul Vaticanului și consilierul personal al următorilor patru președinți americani, din băiatul pasionat de istorie și conversații academice, a mai rămas doar o umbră. O umbră ce se furișa în zilele cu soare pe holurile zgomotoase ale liceului, pentru a se ascunde cu totul în zilele noroase.

Ce s-a întâmplat? Viața! O goană, un maraton nebun pentru care băiatul nu se pregătise.

Start! Fără un „pe locuri” sau măcar un „fiți gata”, facultatea a început. O săptămână.

Puteau la fel de bine să fie și 100 de metri. Pentru că în timp ce alții s-au pregătit de maraton, au exersat, au căzut, s-au ridicat, băiatul a visat. Visele? Visele rănesc.

Oare de ce? Poate pentru că nu se împlinesc niciodată.

Dar…stai! unele se împlinesc. Sunt la facultatea la care am vrut să fiu, până la urmă. Sunt în orașul în care am vrut să trăiesc, alături de persoanele cu care să trăiesc. Ar trebui să fiu fericit? Da.

Sunt?

Din fericire, fericirea e relativă, după cum a aflat băiatul nostru în acești 100 de metri de alergare.

Trist? Nu.

Poate e dorul de casă…dar de când am pășit pe străzile acestui oraș m-am simțit mai acasă decât chiar acasă.

Și acum? O nouă săptămână, alți 100 metri de parcurs, o mulțime de lucruri frumoase de adunat pe traseu și câteva mai puțin strălucite de aruncat spre spectatorii ce nu te aclamă.

Așa că hai să lăsăm băiatul să se concentreze pe cursa lui, să ne întoarcem la acel loc.

Acel loc în care gândul și sentimentul nu au loc. Acel loc în care cauți liniștea și chiar o găsești. Și să privim încă o dată în urma băiatului, să îi observăm silueta ce aleargă în lumina întunecată a apusului și să șoptim, să nu tulburăm liniștea abia găsită:

„Fugi, băiete…fugi…”

Run, baby, run!

There is a place. A place where thinking and feeling do not exist. A place where I want to find peace, but all I get are memories. A place where life says `hi` and passes by you. A place where you take a break from reality. A place where there is no `to be`.

In this place, time commands you to look back.

And you do. And I do. And all I can see is a little boy who smiles. Why? Because he just met the most interesting person in his life, in his whole world: the postman! Yeah, he was the one always walking with that leather bag, giving small treasures to people and, if, by chance, he would happen to lose some of those treasures in the windy morning, there would always be a little boy somewhere ready to help him.

But, what do you know, time passes and, one day, the little boy abandoned this job for a new one. Firefighter! Cool! But then another one. Policeman! And another, history teacher. And another one, and another one until the poor boy ended up walking up and down the hells of a library and sophisticated saloons, night-clubs and suspicious bars. He started dreaming. He finally understood king Solomon: `Vanity of vanities, saith the Preacher, vanity of vanities; all is vanity.`

And that is how, all that is left from the Curator of the Vatican Library and the personal consultant of the next four American presidents, from that little boy who had such a passion for history and academic distinctions, is a shadow. A shadow that sneaks around in the busy highschool hallways or hides waiting for the night to dissapear.

What happened? Life happened! A never-ending run, a crazy marathon for the unprepared boy.

Go! No `ready`, no `set`, college starts NOW!

It’s already been one week. Or 100 m. Because while others were getting ready for it, the boy was dreaming. Dreams? Dreams can get you hurt in sooo many ways you can’t even begin to imagine.

I wonder why. Maybe because they NEVER come true.

Oh, but, wait! Yes, they do! Or, at least, some of them. I’m at the college where I applied, in the city in which I wanted to live, surrounded by people with whom I want to share my life. I should be happy, right?

Am I?

Fortunately, happiness is relative, as our boy found out in these first 100 m of the race.

Sad? No.

Maybe it’s home-sickness… But ever since I walked the streets of this city I have truly, for the first time, felt like home!

And now? Now what? A new week, another 100 m to go, a lot of beautiful things to pick up along the way, a handful of bad ones to throw in the face of those who don’t support you.

So, let’s leave the boy to focus on his race, let’s get back to that place.

That place where thinking and feeling do not exist. That place where you look for peace and this time you find it. Let’s take one more look at that boy, let’s enjoy his shadow in the dark colors of the sunset and let’s whisper in the sacred peace we just found:

`Run, baby…run…`