Baladă orientală

Înainte de a publica această primă creație al-shaferiană sub numele meu adevărat, mă simt dator cu o mică introducere și cu o foarte scurtă explicație.

Cine este Al-Shafer? 

Pentru o bună bucată de vreme l-am considerat a fi un alter ego. Dar, recent, am realizat că, de fapt, era doar un mod de a-mi ascunde timiditatea. De ce timiditate? Pentru că mi se părea un lucru jenant, stânjenitor să scrii poezii. Dar după ce am început să public pe acest blog, mi-am dat seama că nu are rost să mă ascund după deget și să îmi scot întreg arsenalul la înaintare. Așadar, această creație nu va fi singura pe care o voi publica. Pe viitor vor mai fi și altele. Unele mai reușite, altele…mai puțin.

Care este însemnătatea acestui pseudonim?

De fapt, Al-Shafer este o prescurtare. Forma completă a acestui pseudonim este Altamir Shafer. Ce înseamnă aceste două nume? Shafer vine din aramaică și înseamnă „bun” sau „chipeș”. Dar în arabă este derivat ca „Saher” care în traducere înseamnă „magician”. Evident, niciuna din aceste traduceri nu are vreo legătură cu motivul pentru care am ales acest nume. Cât despre Altamir, pe lângă faptul că poate fi prescurtat ca „Al”, slujindu-mi astfel la capacitatea dorită, are un aer nobiliar, aproape regesc.

Acum, că am terminat cu „abureala”, trebuie să recunosc că numele mi-a răsărit în minte în timp ce scriam o poezie. Mi-a plăcut cum sună, l-am adaptat, l-am adoptat și iată-ne aici, doi ani mai târziu, asistând la „demascarea poetului” Lorel Atomei.

 

Aruma, floarea deșertului

de Al-Shafer

La masa lui Asad-ed-Din,

în susur blând de corzi amare,

Se așternea un ospăț plin,

pe-un ritm amețitor de jale.

Sătul de vin și potârnichi,

Chemă un sclav și-i porunci

S-aducă-acum pe El-Berim,

Cu vocea ca de heruvim.

„Allah fie cu tine, o, Asad,

Ce vrei cu mine?”

„O, El-Berim,

Om bun cu glas de heruvim,

Cântă-mi acum despre Aruma,

De valul ce-și aduce spuma

Să ude al Saharei țărm,

Și tulbur-al Arumei somn.”

„Mărite pașă, fie-așa!

Eu mă supun și voi cânta.

Pe când era pământul mâl

Și apa ne era destul,

Pe când creștinii ne erau supuși,

Pe vremea când erau distruși,

Tu, pașă, o, Asad-en-Din,

Erai stăpânul mărilor deplin!

Fugea spaniolul, dar cădea,

Fugea francezul, nu scăpa,

Dar ea nici vălul nu și-l unduia…

Măhrama ei nici noaptea nu cădea,

Cum cactusul nu-și lasă umbra sa,

Așa nici ea nu se clintea.

Destul să spun, era Aruma.

O, pașă, ți-a furat cununa…

Ce ai văzut? Ce n-a ascuns mahrama?”

„Nu i-a ascuns canarii, o, Fortuna…”

„În ochii ei te oglindeai

Ca-n limpezimea apelor Sinai,

Cu cât mai mult, o, călător, ședeai,

Cu-atât mai greu te ridicai.

Erau ca două perle reci de siciliană,

Ca două rugi de seară la Allah…

Nu te puteai desprinde, dară,

Fără să scoți suspine-amară…

Iar dacă, pe Șeitan, ieșeai din vrajă,

Se mlădia un șarpe din sprâncene

Ducându-te atunci alene,

Spre așternuturile minții olimpiene.

Ca orice fiică a măritului sultan,

Nimic nu atingea ochiul uman,

Afară de-acești ochi, Șeitan!

Și de sprâncenele de zeu profan.

Dar cum ispita îl ținti pe-Asad,

El sări zidul din serai.

Era o noapte orientală,

Cu lună-arabă,

Cu guzla năruind o serenadă…

Așa văzu Asad pe-Aruma,

La scăldătoarea ei nocturnă.

Pe trup nu mai purta nimic,

Decât doi ochi de sardiu șlefuit.

Un trup de marmură sculptat de Cer!

Cu-o mână-și mângâia rușinea,

Iar coapsele îți unduiau privirea.

Se ridică ușor, sclipind de-ulei;

Și cu-o mișcare bruscă, de felină…

Mărite, iartă-ți cântărețul, dar,

Versurile, ce să-i fac?

O groaznică pârâitură,

Un pocnet surd și-un strigăt slab,

Creanga din zid se rupse,

Și un chip roș și excitat,

Se arătă din apă, leoarcă,

Și dispăru cam rușin…”

„Apa fiind fierbinte,

m-am fript la față, ce să-i fac?

Dar așa fript nu pot da viață

La acel trup de căprior vânat.”

„Dar, o, mărite, cântul nu s-a terminat!

Pe când fugea, roșu de rac,

Din urmă Aruma a stat.

Un clinchet dulce de pârâu secat,

Așa e râsul fetei de-mpărat.

Pe urmă ea l-a invitat,

Povestea…”

„Nu s-a mai păstrat!

Nu plictisi pe prinți, o, șarpe drag,

Și-ajungi odată la final…”

Așa grăi Asad cu dragoste

Și c-un ușor oftat de om bătrân

Și plictisit de rang…

„După vreo patru ani de vis,

Aruma, fata lui El-en-Meviv,

Plecă din Bosfor spre Alger,

Sub stindardul cu hanger.

Asad însuși era căp’tan

Pe galera lui Șeitan…

Blestem pe zei și pe ghiauri,

O, oare, de ce nu te-nduri?

Un galion cu patruzeci de tunuri,

Stindardul Spaniei pe scuturi,

Ajunse galera de nuntă,

Și lupta cu nuntașii a fost cruntă.

Asad lupta ca-un leu turbat,

Ce-i scos din somn și atacat.

Grămezi de suflete-aduna,

În juru-i moarte semăna.

Și se lupta Asad, neliniștit,

De sufletul ce l-a tânjit.

De dragul ei acum pica

În mână de creștin cu stea.

O sută morți, o altă sută…

Nu mai putea lupta.

Asad singur sta, răcnea,

Dar spaniolul nu se apropia!

La urmă, când doar el era,

Furat-au tot ce rămăsese.

Și au adus pe puntea ce se scufunda

Și pe Aruma, floarea de Sahara.

-Ascultă, neam de om creștin,

Omoară-mă, dar las-o să trăiască!

Șeitan să te-ardă în iad

Dacă i-atingi un fir din cap!

Un rânjet de spaniol debil,

Hohote de pirat creștin,

Și au sărit ca niște arși,

Purtarea unor oameni lași…

Atunci Asad, cu-un ultim salt,

Ajunse până la femeia sa.

În mână apucase un pumnal,

Și-o omorî urlând ca tunetul în val.

Creștinii toți fugiră ca la un semnal,

s-ajungă cât mai repede  la mal.

Pe barcă, singur printre morți, Asad

Plângea doi ochi căprui ca de smarald…”

„Rămas cu moarta în pumnal de gheață,

Am sărutat-o prima dată-n viață…

Buzele reci i le-am durat, cu-o amintire

Ce nu s-a mai uitat…

Așa se-ncheie, oaspeți triști,

Trista poveste a Arumei,

fata din deșertul ochilor căprui fără de nume…”

 

Dacă v-a plăcut sau nu, comentariile și criticile sunt binevenite. Dacă mai vreți să îl vedeți pe Al-Shafer în acțiune sau dacă sunteți de părere că ar trebui să se oprească, tot ce trebuie să faceți este să apăsați butonul „Like” sau să vă exprimați opinia în secțiunea de comentarii.