Seein’ My Father In Me

4 mai 1998. Nu vă pot spune multe despre acea zi. Dar de un lucru sunt sigur. Cineva plângea răcnind profund deranjat de aerul și lumina ce l-au scos din întunericul liniștit în care trăise în ultimele nouă luni. Altcineva se confrunta cu o fericire și o întrebare bruscă: Ce e aia „a fi tată”? Viața e alcătuită din rutine și chestiuni noi ce devin rutine în cele din urmă. Dar, după ce te-ai distrat singur, fără griji, vine perioada în care te distrezi împreună cu o altă ființă. Te obișnuiești și cu ea (până la urmă). Și, atunci când ți-e lumea mai dragă și mai plictisitoare, apare ‘ăl micu căutând atenție! Știu, ‘ăl micu era prea mic pentru a-și aminti asta. Era prea mic pentru a-și aminti cum, într-o zi cu ploaie, dormea sub o geacă, încălzind brațele tale puternice (a auzit că i se zicea „sobiță”).

Dar, ‘ăl micu a crescut. Nu era prea mic pentru a-și aminti cum, într-o noapte înstelată, purta o discuție filosofică și astronomică despre misterele Carului Mic și a Andromedei, de pe umerii tăi, strângând „hățurile” negre și privind lumea de la doi metri înălțime. Bineînțeles, nu își poate aminti cum și cât a dormit, în siguranța acelei înălțimi, ținând încă strâns de „hățuri”.

Ar mai fi multe de amintit, dar o să ni le amintim împreună, atunci când o să ne legănăm balansoarele în fața casei visurilor noastre, privind la ‘ăi mici care nu înțeleg ce caută în lumea asta. Până atunci, Paul Overstreet o spune cel mai bine în versurile melodiei Seein’ My Father In Me: 

And now lookin’ back I can recall the times we disagreed  (Îmi aduc aminte că nu ne înțelegeam)
When I could not take hold of his old fashioned ways        (Pentru că nu acceptam calea ta)
And the more I tried to prove him wrong                            (Și cu cât încercam să te contrazic)
The more I proved him right                                               (Cu atât mai mult am realizat că ai dreptate)
Now I know why he still stood by me                                 (Acum știu de ce ai stat lângă mine)
When I went through that stage                                        (Când am trecut prin acea perioadă)

Își mai poate ‘ăl micu aminti de o altă noapte, de data asta înnorată, când a purtat o altă discuție, fără voia lui, în timp ce se plimba, departe de tine. ‘Ăl micu nu mai are memoria atât de bună, nu mai știe ce a discutat. Dar un lucru știe: i-ai zis, plângând, că îl iubești, iar el, suflând, că te iubește.

La mulți ani, tata! 

Expert sau meijin?

„Un meijin este mai mult decât un expert sau un specialist, este un geniu creator. Personalitatea lui originală îl situează deasupra tuturor.” – Suzuki Daisetz Teitaro

Secolul XXI poate fi cuprins într-o singură lege universală: „Experții spun că…”. O caracterizare subită dar, în același timp, cuprinzătoare pentru ceea ce înseamnă nivelul societății. Totuși, cum ajungi expert? Procesul este de-a dreptul complex, cuprinzând termeni și termene, ani de muncă și transpirație, bani cheltuiți pe lentile din ce în ce mai groase. Totul pentru a ajunge la nivelul de expert! Apoi mori. Ba nu, greșeala mea, am sărit peste câțiva pași importanți. Întâi te îngrași, te alegi cu toate bolile pe care le analizezi, protestezi pentru pensia ce nu îți acoperă nici jumătate din prețul medicamentelor, publici câteva studii și tratate, primești recunoaștere națională și internațională și abia apoi…mori!

„Bă, pesimistule, da’ așa ajuți lumea! Dacă n-ar fi experți, habar n-am avea de toate boalele și toate relele și Pământul se duce de râpă! O să murim cu toții!!!” – (un cititor anonim)

Are dreptate. Cu o mică, mică, miiiiică precizare: experții spun aceleași lucruri de mai bine de 100 de ani, doar că le explică într-o limbă străină pe care nici ei nu o mai înțeleg (uneori). Indiferent în ce domeniu lucrezi, tot ai trecut prin școală odată, cândva, demult. Școala crează experți! Cu toții ieșim plini de informații utile cum ar fi… în ce zi a fost tăiat salcâmul lui Moromete! Saau… câte enigme avea Otilia atunci când calcula averea lui Pascalopol (parcă așa îl chema). Ieșim specialiști în… trecut. Bravi mânuitori de Wikipedia! Excelenți vânători de note! Maeștri în inutilitate.

Dar câți meijini scoate banda rulantă de specialiști a școlii? „Ăla e talent, e din naștere! Unii e mai tari ca alții!”

Greșit!

„Nimeni nu se naște meijin!” – Suzuki Daisetz Teitaro 

Parafrazându-l pe faimosul spadasin Yagyū Munenori, Suzuki își explică afirmația: „Oricât de bine s-ar fi antrenat, nu va fi niciodată pe deplin stăpân pe tehnica sa dacă nu va înlătura toate piedicile psihicului, golindu-și mintea de cunoștințele pe care le-a dobândit.” Poate că Edison a spus-o mai pe înțelesul tuturor: „99% transpirație, 1% inspirație!” Degeaba muncești, dacă nu progresezi. Degeaba ești expert, dacă te oprești aici. Mulți folosesc acel 99% ca scuză pentru nivelul lor. Nu există nivel maxim. Nu există decât nivelul pe care vrei tu să îl atingi. Indiferent de convingerile tale, nu cred că poți să spui „exist pentru a fi ceea ce sunt acum”. Stephen Hawking n-a crezut în Dumnezeu. Dar până în ultima clipă a luptat pentru a ajunge la următorul nivel. Iar tu? Ai ajuns la nivelul maxim?

Prove it, meijin!

Care-i mai cu moț, mon cher?

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre…

Odată și cândva, demult, cică ar fi existat și pe la noi niște ființe de le zicea „oameni”! Nimeni nu știe cu siguranță cum, când și de unde au apărut. Unii speculează că ar fi fost opera unuia, Dumnezeu. Alții luptă cu îndârjire pentru ideea că ar fi niște forme evoluate (sau nu!) de maimuțe. Dar… vorba cântecului:

Sânge rău de mi-aș face,

Și pe cine să mă mânii?

Este-o veche zicătoare:

Bată vântul, latre câinii…

Bine-i mai zicea Zavaidoc, ăsta: dacă tot au dispărut, de ce să ne mai întrebăm cum au apărut? Hai mai bine să vedem cum au dispărut, nu? Știu că vreți! Și, pe deasupra, mai aveți și dreptul la asta!

Drepturile… Un termen definitoriu pentru a defini specia umană. Sau nu? Zilele trecute, am asistat, împreună cu audiența unui cotidian, la moartea definiției de „drept”. „Dreptul la exprimare”! Pentru unii poate fi chiar și o locuțiune verbală, pentru alții, o religie. Dar mai există și o a treia categorie, pentru care acest termen compus pare să fi căpătat un nou înțeles. Acum, această exprimare arhaică ce a fost greșit interpretată în ultimii două mii de ani (aparent) de către umilii sapienși, și-a dezvăluit semnificația în fața jurnalistului de rând. Dați-mi voie să vă redau în limbaj sapiens descoperirea divină:

„Dreptul la exprimare”, așa cum a fost cunoscut până la data de 28.02.2018 (A.D.) va reprezenta de acum înainte „dreptul la comoditate” sau va mai căpăta și denumirea de „dreptul la dezinformarea maselor”. Rugăm ființele care pretind că fac (încă) parte din specia umană să se supună noilor regulamente.

Da, traducerea/îndrăzneala de a interpreta îmi aparține. Dar, dacă eu înțeleg așa, înseamnă că nu sunt singurul. Încântător! Dacă în preafrumoasa noastră țară, creștină de două mii de ani (lumină), dreptul la opinie este echivalent cu dreptul de a scrie orice, despre oricine, fără să ai o părere documentată și argumente valide, atunci poate ar trebui să încep să mă întreb ce mai caut la facultate încercând să învăț cum să îmi argumentez și cum să îmi documentez sus-numita opinie! S-ar putea, cu ușurință, redacta o Magna Carta a scrisului din pat, la căldură, cu o cană fierbinte de ceai, în timp ce „amărâții” de sapiens caută documentarea la -17 grade (primitivii). Până la urmă, ce rost mai are această documentare? Prima regulă din Magna Carta articolului de 2018 spune clar că decât să îți riști sănătatea și să consumi bani pe tramvai, mai bine incluzi cuvinte ca „uluitor” și „discriminare” în aceeași frază și te rogi cu ardoare de un cotidian mai mare să îți dea copy-paste la poveste fără să o mai verifice. (works like a charm!)

Și nu aș spune nimic… dacă nu aș vedea cât de repede prinde la populație această nouă definiție. Brusc, am realizat cine a scris cu adevărat Istoria religiilor! Ce Eliade, ce lege, ce Constituție? Autorul adevărat este… hmm… un moment, vă rog! Nu găsesc pe nimeni în cartea de telefoane cu numele de user anonim! Interesant… Poate găsesc vreun tunet sau o bucată de ciment…

Ah, era să uit! Am și eu o dilemă: help me! Voi ați mai auzit de oameni care să îți salveze viața pe gratis?

Neaaah! Nici user anonim, ciment sau tunet… Sau… poate ați auzit?!

 

Parfumul…de chitară! – Partea I

Zaralis, ora 10:25 a.m.

Am să încep prin a vă spune ce căutam eu în glorioasa zi de 15 august la cafeneaua Kai’Ri, de pe strada Gen. Altair, nr. 23.

Nu am fost niciodată adeptul paradelor militare sau a demonstrațiilor publice. De obicei se sfârșeau printr-o masă de oameni flămânzi și obosiți care erau puși pe harță. Norocul meu legendar făcea ca exact în acea legendară zi, la acea legendară oră, să îmi beau liniștit și, ar spune unii, puțin cam plictisit, legendara ceașcă de lapte și să mă delectez cu legendarul preparat pentru care era vestită cafeneaua: clătite cu sirop de arțar și nuci pecan. Ei bine, într-unul din puținele momente când mă catadicseam să îmi ridic ochii din farfurie, am dat peste o altă pereche de ochi.

Cât de romantic!

Preț de câteva clipe, lumea s-a oprit. Vederea mi s-a încețoșat, iar mâinile au început să îmi tremure, împrăștiind prețiosul și gustosul sirop peste fața de masă. Apoi mi-am dat seama că ochii aceia mă priveau la rândul lor.

Ah, deja sunteți în extaz!

Nu! Mulțumită norocului meu despre care vă vorbeam acum două minute, nu așa mi-am întâlnit iubirea. Așa mi-am întâlnit… Imediat veți vedea, un moment!

– Ahaa, vocea răgușită pe care am identificat-o ca fiind a posesorului perechii de ochi reușea să înlăture orice efect ar fi avut clătitele asupra mea. Trădător de patrie! Pe eeeeel!

Trebuie să spun că ultimul sunet l-am identificat doar din poveștile martorilor deoarece lumea mea a rămas blocată pe acel „e” prelung și pe pumnul destul de bine exersat al Ochiului.

Imaginea neclară și sunetele îndepărtate îmi dădeau de înțeles că ar trebui să particip la câteva cursuri de scrimă. Dar cuvintele se distingeau perfect prin ceața înconjurătoare. Totuși, nu asta mă preocupa. Nu zgomotul fusese cel care mă trezise. Nu corzile ciupite cu nerăbdare. Nici lumina puternică ce se revărsa în toată încăperea.

„Purtat puțin peste putere,

Pornit pierdut pentru pierzare

Pătrund prin praful permutat

Parfumul… de chitară.”

Atunci am simțit pentru prima oară parfumul…de chitară.

Va continua…

Parfumul…de chitară! – Al-Shafer

Purtat puțin peste putere,

Pornit pierdut pentru pierzare

Pătrund prin praful permutat

Parfumul… de chitară.

Crezând candid cu crunt cobzar,

Crezând cutarea căutată.

Caut cărunt, credul, 

Chiar crud,

Parfumul de chitară…

Arzând am ars.

Aștept… așa.

Aștept a așteptare.

Amanetat, amenințat,

Parfumul de chitară.

Vândut, vânt vrut,

Vând vinerea visare.

Venea, vindea.

Venea, visa:

Parfumul de chitară…