Category: Eu zîc

Posted on

Expert sau meijin?

„Un meijin este mai mult decât un expert sau un specialist, este un geniu creator. Personalitatea lui originală îl situează deasupra tuturor.” – Suzuki Daisetz Teitaro

Secolul XXI poate fi cuprins într-o singură lege universală: „Experții spun că…”. O caracterizare subită dar, în același timp, cuprinzătoare pentru ceea ce înseamnă nivelul societății. Totuși, cum ajungi expert? Procesul este de-a dreptul complex, cuprinzând termeni și termene, ani de muncă și transpirație, bani cheltuiți pe lentile din ce în ce mai groase. Totul pentru a ajunge la nivelul de expert! Apoi mori. Ba nu, greșeala mea, am sărit peste câțiva pași importanți. Întâi te îngrași, te alegi cu toate bolile pe care le analizezi, protestezi pentru pensia ce nu îți acoperă nici jumătate din prețul medicamentelor, publici câteva studii și tratate, primești recunoaștere națională și internațională și abia apoi…mori!

„Bă, pesimistule, da’ așa ajuți lumea! Dacă n-ar fi experți, habar n-am avea de toate boalele și toate relele și Pământul se duce de râpă! O să murim cu toții!!!” – (un cititor anonim)

Are dreptate. Cu o mică, mică, miiiiică precizare: experții spun aceleași lucruri de mai bine de 100 de ani, doar că le explică într-o limbă străină pe care nici ei nu o mai înțeleg (uneori). Indiferent în ce domeniu lucrezi, tot ai trecut prin școală odată, cândva, demult. Școala crează experți! Cu toții ieșim plini de informații utile cum ar fi… în ce zi a fost tăiat salcâmul lui Moromete! Saau… câte enigme avea Otilia atunci când calcula averea lui Pascalopol (parcă așa îl chema). Ieșim specialiști în… trecut. Bravi mânuitori de Wikipedia! Excelenți vânători de note! Maeștri în inutilitate.

Dar câți meijini scoate banda rulantă de specialiști a școlii? „Ăla e talent, e din naștere! Unii e mai tari ca alții!”

Greșit!

„Nimeni nu se naște meijin!” – Suzuki Daisetz Teitaro 

Parafrazându-l pe faimosul spadasin Yagyū Munenori, Suzuki își explică afirmația: „Oricât de bine s-ar fi antrenat, nu va fi niciodată pe deplin stăpân pe tehnica sa dacă nu va înlătura toate piedicile psihicului, golindu-și mintea de cunoștințele pe care le-a dobândit.” Poate că Edison a spus-o mai pe înțelesul tuturor: „99% transpirație, 1% inspirație!” Degeaba muncești, dacă nu progresezi. Degeaba ești expert, dacă te oprești aici. Mulți folosesc acel 99% ca scuză pentru nivelul lor. Nu există nivel maxim. Nu există decât nivelul pe care vrei tu să îl atingi. Indiferent de convingerile tale, nu cred că poți să spui „exist pentru a fi ceea ce sunt acum”. Stephen Hawking n-a crezut în Dumnezeu. Dar până în ultima clipă a luptat pentru a ajunge la următorul nivel. Iar tu? Ai ajuns la nivelul maxim?

Prove it, meijin!

Posted on

Care-i mai cu moț, mon cher?

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre…

Odată și cândva, demult, cică ar fi existat și pe la noi niște ființe de le zicea „oameni”! Nimeni nu știe cu siguranță cum, când și de unde au apărut. Unii speculează că ar fi fost opera unuia, Dumnezeu. Alții luptă cu îndârjire pentru ideea că ar fi niște forme evoluate (sau nu!) de maimuțe. Dar… vorba cântecului:

Sânge rău de mi-aș face,

Și pe cine să mă mânii?

Este-o veche zicătoare:

Bată vântul, latre câinii…

Bine-i mai zicea Zavaidoc, ăsta: dacă tot au dispărut, de ce să ne mai întrebăm cum au apărut? Hai mai bine să vedem cum au dispărut, nu? Știu că vreți! Și, pe deasupra, mai aveți și dreptul la asta!

Drepturile… Un termen definitoriu pentru a defini specia umană. Sau nu? Zilele trecute, am asistat, împreună cu audiența unui cotidian, la moartea definiției de „drept”. „Dreptul la exprimare”! Pentru unii poate fi chiar și o locuțiune verbală, pentru alții, o religie. Dar mai există și o a treia categorie, pentru care acest termen compus pare să fi căpătat un nou înțeles. Acum, această exprimare arhaică ce a fost greșit interpretată în ultimii două mii de ani (aparent) de către umilii sapienși, și-a dezvăluit semnificația în fața jurnalistului de rând. Dați-mi voie să vă redau în limbaj sapiens descoperirea divină:

„Dreptul la exprimare”, așa cum a fost cunoscut până la data de 28.02.2018 (A.D.) va reprezenta de acum înainte „dreptul la comoditate” sau va mai căpăta și denumirea de „dreptul la dezinformarea maselor”. Rugăm ființele care pretind că fac (încă) parte din specia umană să se supună noilor regulamente.

Da, traducerea/îndrăzneala de a interpreta îmi aparține. Dar, dacă eu înțeleg așa, înseamnă că nu sunt singurul. Încântător! Dacă în preafrumoasa noastră țară, creștină de două mii de ani (lumină), dreptul la opinie este echivalent cu dreptul de a scrie orice, despre oricine, fără să ai o părere documentată și argumente valide, atunci poate ar trebui să încep să mă întreb ce mai caut la facultate încercând să învăț cum să îmi argumentez și cum să îmi documentez sus-numita opinie! S-ar putea, cu ușurință, redacta o Magna Carta a scrisului din pat, la căldură, cu o cană fierbinte de ceai, în timp ce „amărâții” de sapiens caută documentarea la -17 grade (primitivii). Până la urmă, ce rost mai are această documentare? Prima regulă din Magna Carta articolului de 2018 spune clar că decât să îți riști sănătatea și să consumi bani pe tramvai, mai bine incluzi cuvinte ca „uluitor” și „discriminare” în aceeași frază și te rogi cu ardoare de un cotidian mai mare să îți dea copy-paste la poveste fără să o mai verifice. (works like a charm!)

Și nu aș spune nimic… dacă nu aș vedea cât de repede prinde la populație această nouă definiție. Brusc, am realizat cine a scris cu adevărat Istoria religiilor! Ce Eliade, ce lege, ce Constituție? Autorul adevărat este… hmm… un moment, vă rog! Nu găsesc pe nimeni în cartea de telefoane cu numele de user anonim! Interesant… Poate găsesc vreun tunet sau o bucată de ciment…

Ah, era să uit! Am și eu o dilemă: help me! Voi ați mai auzit de oameni care să îți salveze viața pe gratis?

Neaaah! Nici user anonim, ciment sau tunet… Sau… poate ați auzit?!

 

Posted on

マジで感謝!

泣いちまった でもみんなが 肩をたたいてくれた

Pentru cei dintre voi care se întreabă ce fel de extraterestru a pus mâna pe mine și m-a învățat să scriu în limbi noi, se numește Google și este din rasa browserelor cu funcția de translator.

Dar, nu vă îngrijorați, nu scrie nimic rău acolo! Totul e perfect. De fapt, mai mult decât perfect. Tocmai de asta scriu acum.

Măi, ciocoflenderilor, voi aveți prieteni? Măi, eu cred că aveți. Nu sunt ăia cu care râzi în pauze la școală sau cei cu care ieși sâmbătă seara în oraș și aștepți cu o tragică răbdare trecerea unei săptămâni din viață pentru a te lansa în alta, la fel de plină de rutine și ocazionale ruperi de ritm menite să îți provoace o febră musculară la nivelul creierului. Nici aceia care îți adresează veșnica și clișeica întrebare CE FAAAAACI? și care îți reproșează atunci când le răspunzi cu același veșnic și clișeic BINEEEEEEE.

Eu cred că prietenii sunt aceia care, fără să te gândești la ei, se gândesc ei la tine. Aceia care, indiferent unde sunt pe planeta asta, fac parte, cu drag, din existența ta. Aceia care îți ridică viața și standardele, care te ajută să înțelegi că, uneori, rațiunea vine înaintea sentimentelor. Și, mai ales, aceia pe care, chiar dacă vrei cu toată ființa, nu poți să te superi cu adevărat, nu poți să îi ignori, nu poți să îi alungi pentru preferințele altora.

Pentru acei prieteni, azi, acum, la ora asta, când scriu, fac o plecăciune și vă spun din toată inima și ființa mea:

『ありがとな』

Posted on

My Wars: A New Hope

„The show must go… all over the place… or something!” – Finn Hudson

Dacă există un loc în lumea asta în care este aproape imposibil să te simți singur, în mod sigur acel loc este trenul de vineri după-amiaza. Acompaniat de Westlife și de alte patru ființe bipede umanoide, viața nu mai pare atât de monotonă și singuratică. Vă eram dator cu un articol, știu. De câteva zile am tot încercat să îl scriu și abia acum am prins câteva ore pentru mine. Adică pentru voi, măi, ciocoflenderilor!

Am promis că schimb abordarea. În spiritul acestei schimbări… eeeeh, greu e, pe bune! Vă mai amintiți de melodia PE care am distribuit-o acum vreo…3 zile, You’ll Never Walk Alone? 

25 mai 2005… După o primă repriză în care totul părea că se năruiește, după trei goluri încasate, Liverpool FC era la pământ. Ploaia ușoară cuprindea stadionul și odată cu ea se scurgeau și speranțele jucătorilor.

„Walk on, walk on
With hope in your heart
And you’ll never walk alone!” 

”Am ridicat ochii, rușinat, și am văzut toată galeria, toți fanii, în picioare. Printre lacrimile, deznădejdea și resemnarea din teren, am reușit să privesc speranța din 50.000 de suflete și am știut… am știut atunci că voi face tot ce îmi stă în puteri pentru a nu îi dezamăgi. Așa că i-am adunat pe băieți și le-am arătat și lor ceea ce văzusem eu. Ce a urmat după? WE NEVER WALKED ALONE EVER AGAIN!” – Steven Gerrard, căpitanul celor de la Liverpool FC.

Miracolul de la Istanbul a fost o seară de neuitat. Dar a fost doar o seară… nu? După acea seară, zeci de echipe din lumea întreagă au adoptat You’ll Never Walk Alone ca imn oficial. Acum nu multă vreme, un fan al Borussiei Dortmund a decedat în tribune, în timpul jocului. Atunci, o voce a început să cânte, ușor. Au urmat-o altele, și altele, și altele, până când întregul stadion s-a unit pentru un gest, unii ar spune inutil, alții frumos. Dar eu spun: poți muri singur în mijlocul unei mulțimi. Poți trăi singur în cea mai mare aglomerație. Dar nu poți fi singur atunci când ești alături de suflete care nici după moarte nu te părăsesc.

Ce s-a întâmplat cu galeria aceea care, în 2004 fusese declarată „cea mai rea și agresivă din lume”? A primit premiul FIFA pentru cea mai devotată și unită galerie. Da, pentru că ei au descoperit ceva ce mie mi-a luat 7 ani să descopăr:

„I will never walk alone…EVER AGAIN!” 

Posted on

La vida y la muerte de Lori

Într-un articol anterior te-am întrebat dacă ți-ai imaginat vreodată înmormântarea ta… „Iar mă ia ăsta cu depresie din prima!”

Da, ai dreptate! Hai pe ceva mai vesel. Doar e noul an, nu? Păi atunci te invit la un eveniment. Ai fost vreodată la o… înmormântare? Este una la care sigur te vei duce, dar din care nu îți vei aminti nimic. Dar cum ar fi să te duci la înmormântarea ta? Până realizezi tu cum ar fi… lasă-mă să te invit la cea a unui tânăr pe care îl cunoșteam.

A trăit… sau, în fine, a existat pe planeta asta mai bine de 19 ani. A consumat oxigen, hrană, spațiu. A spus poezii pe când era mic, și avea și talent la asta! Cel puțin așa spunea mama sa… oricui, indiferent de interesul pentru subiect. A mers la școală, a avut colegi, profesori cu care s-a împrietenit și și-a împărtășit o bună bucată din scurtul său timp.

Era amuzant. Spunea glume. Unele mai pestrițe ca altele. Din câte am văzut, era destul de interesant și să te iei la ceartă cu el. De obicei se folosea de un sarcasm vizibil, fără perdea pentru a te face fie să îl urăști, fie să îl iubești mai tare decât deja o făceai.

Era și timid. Mai ales cu fetele. Timid, dar direct. Se înroșea la simpla apariție a lor. Avea, din păcate pentru el, din fericire pentru ele, un fel ciudat de a iubi. The one girl man l-au denumit unii. Și poate aveau dreptate.

Mergea și în tabere. Da, mergea. Dar mergea unul, iar pe drum avea loc o transformare. Astfel, la destinație era o bomboană de copil. Da. Copilul perfect. Cel care avea peste o mie de prieteni pe Facebook și niciunul în realitate. Ei, niciunul! Avea. Câțiva. Îi vezi acolo, în primul rând pe dreapta, cei cu trandafiri în mână. Îi numeri pe degete și nici nu apuci să termini o mână. Dar nu s-a plâns. De fapt, de câte ori l-am întrebat mi-a zis „măi, Lorele, e mai bine să îi poți număra pe degete. Așa, atunci când o să cad și o să întind mâna vor avea de unde să mă prindă. Când ai mulți, e înghesuială și nu te prinde niciunul.” Nu l-am putut contrazice. Până la urmă, cred că i-am adoptat citatul. Aș spune că e lucrul ce îl face nemuritor.

Ah, era să uit. Era un excentric până în adâncul sufletului. La costum cu fiecare ocazie posibilă, căuta acel detaliu ce îl scotea în evidență, îl ridica deasupra mulțimii.

Ei, dar cu astea fiind spuse, el stă acolo, jos. Culcat, comod, pe-o parte (ah, cum ura să doarmă pe spate!) cu zâmbetul ăla sfidător ștanțat pe față. Cu cravată și batistă asortate, elegant și arătos. Exact așa cum a vrut să fie și nu a fost niciodată. Bănuiesc că i s-a împlinit o dorință! Ferice de el… Pe fundal se cântă melodiile sale preferate „If I Die Young”, „My Love”, „Austin”… ehe, ce viață pe el… (nu m-am putut abține, dar i-ar fi plăcut).

Gata! Pastorul spune „Amin!”, capacul se închide, pătuțul coboară legănat, lumea începe să plece, rămân puțin și câțiva din cei cu trandafiri din primul rând. Apoi pleacă și ei. Pleacă și familia (pe unii nici el nu cred că îi cunoștea). Peste puțin timp, cu o flegmă bine țintită și ridicându-și pantalonii, pleacă și groparii.

În sfârșit… Pot să mă apropii și eu.

„Ce-ai făcut, dobitocule? M-ai lăsat singur!”

Și atunci văd ceva. Epitaful!

„Citești? A, tu ești… EU! Cumpără niște trandafiri… Știi tu unde să îi duci.”