Let me tell your story
Purtat puțin peste putere,
Pornit pierdut pentru pierzare
Pătrund prin praful permutat
Parfumul… de chitară.
Crezând candid cu crunt cobzar,
Crezând cutarea căutată.
Caut cărunt, credul,
Chiar crud,
Parfumul de chitară…
Arzând am ars.
Aștept… așa.
Aștept a așteptare.
Amanetat, amenințat,
Parfumul de chitară.
Vândut, vânt vrut,
Vând vinerea visare.
Venea, vindea.
Venea, visa:
Parfumul de chitară…
Urechea-i fină
De căprioară hăituită,
Aude dens ecoul țipătului de pescăruș verde.
Dar ochii dulci nici nu respiră.
Buzele-i roșii
De curtezană bătută,
Gustă cu sete urletul șacalului părăsit.
Dar colții albi nici nu se-nroșesc.
Scurtă ședere
Stau.
Licheni luciferici coboară pe aripa
îngerilor de piatră.
Cerul plânge câte o stea cu fiecare seară
așteptând luna de miere.
Mersul trenurilor spre profeții mici
mă așteaptă calm pe mâna scoasă din apă.
Argan și lihnit lignit verde îmi tulbură
visul de copil:
fericire?
Puțin timp liber, vreme prielnică, tristețe, comemorări și un poet pe o bancă, în parc. Ingredientele pentru câteva versuri într-o zi de decembrie. De ce?
Te-ai întrebat vreodată
De ce gândesc copacii,
De ce tremură frunzele sub
fiecare șoaptă pe care
o aruncă provocator
buzele tale roșii de somn?
Te-ai întrebat vreodată
De ce e macul un vers,
De ce, în loc să își urmeze cursul,
Se-oprește măcăleandrul
pe geana ochiului tău drept?
Te-ai întrebat vreodată
Cum e să fii poet,
Cum e să ai o rază cafenie,
să-ți lumineze noaptea
de boală suferindă?
Și dacă te-ai întrebat,
Puțin îmi pasă…
Îmi pasă de somnul
dintr-un câmp de mac
uitat…
Explicații…NU!
Trebuie să mă confesez… Nu mi-a plăcut niciodată să citesc poezii în școală. Pe lângă faptul că era considerat un lucru „de fete”, era de-a dreptul exasperant! De ce?
Mai știți vremurile acelea în care celebrii Călinescu, Manolescu și alți doctori și critici vă dictau interpretări la poezii? Mda, și eu parcă îmi aduc aminte câte ceva prin pâcla de comentarii și eseuri adunată într-un colț prăfuit de creier.
Nu-i așa că era frustrant? Cum ar fi dacă v-aș întreba: „Care este culoarea ta preferată?” și aș mai adăuga „Este ROȘU!”? Ar avea exact aceeași logică, nu? Ei, dar altfel cum ne-am umple noi 12 ani din viață? Doar nu vreți să vă jucați sau să copilăriți sau chiar (Doamne ferește!) să cunoașteți lumea din afara băncilor cu sistem vocal încorporat cu o singură comandă disponibilă: „lipit de spătar cu mâinile la spate”! Vedeți? Școala doar ne protejează din a zbura prea devreme din cuib. Și se asigură că, atunci când, după acești 12 ani decidem să ne luăm zborul, să nu avem combustibil decât până la un alt cuib. Dar ce să vezi? Ăsta e cuib mai performant, îi zice „facultate”! Și aici, dacă tot te-ai obișnuit să ai o opinie bine formată și argumentată (scuzați, să ai opinia bine formată și argumentată a lui Călinescu și Doctorescu, Academicescu, Etcetericescu, Blablalicescu, greșeala mea), de ce să strici așa obicei bun? Mai continuă măcar vreo 3-4 ani, ca să nu uiți aceste chestiuni și problemațiuni extrem de utile în situații de viață și de moarte!
Huh, m-am lăsat puțin dus de val, dar îmi revin repede că altfel măcar unul dintre voi mă va atinge cu o carte de comentarii pentru BAC și, nu de alta, dar abia am scăpat de astea.
Deci, de ce nu o să îmi explic poeziile? Din același motiv pentru care nu am văzut numele vreunui poet analizat în acele cărți de comentarii. Am descoperit că, de cele mai multe ori, poetul nu vrea să exprime nimic. Nu intenționează să își arate sentimentele față de ceva anume. Nu abordează nici un subiect. Poezia este cea care decide. Versurile curg într-o direcție imposibil de prezis. Să îi stabilești unui poet subiectul poeziei este echivalentul tăierii unei părți din creier. E ca și cum l-ai așeza într-o groapă de 200 metri și ai arunca cu bolovani cerându-i să se urce pe ei pentru a ajunge sus.
Poezia trebuie înțeleasă de fiecare pentru el. Dacă nu îți transmite nimic, nu te îngrijora. Nu înseamnă mare lucru. Doar că acel text nu te-a atins nu înseamnă că pe altul nu l-a țintit drept în inimă.
Așa că… nu te aștepta să îți explic. Nu te aștepta nici să înțelegi. Nu te aștepta la nimic. Așteptările ucid… mai ales la temperaturi scăzute!
Înainte de a publica această primă creație al-shaferiană sub numele meu adevărat, mă simt dator cu o mică introducere și cu o foarte scurtă explicație.
Cine este Al-Shafer?
Pentru o bună bucată de vreme l-am considerat a fi un alter ego. Dar, recent, am realizat că, de fapt, era doar un mod de a-mi ascunde timiditatea. De ce timiditate? Pentru că mi se părea un lucru jenant, stânjenitor să scrii poezii. Dar după ce am început să public pe acest blog, mi-am dat seama că nu are rost să mă ascund după deget și să îmi scot întreg arsenalul la înaintare. Așadar, această creație nu va fi singura pe care o voi publica. Pe viitor vor mai fi și altele. Unele mai reușite, altele…mai puțin.
Care este însemnătatea acestui pseudonim?
De fapt, Al-Shafer este o prescurtare. Forma completă a acestui pseudonim este Altamir Shafer. Ce înseamnă aceste două nume? Shafer vine din aramaică și înseamnă „bun” sau „chipeș”. Dar în arabă este derivat ca „Saher” care în traducere înseamnă „magician”. Evident, niciuna din aceste traduceri nu are vreo legătură cu motivul pentru care am ales acest nume. Cât despre Altamir, pe lângă faptul că poate fi prescurtat ca „Al”, slujindu-mi astfel la capacitatea dorită, are un aer nobiliar, aproape regesc.
Acum, că am terminat cu „abureala”, trebuie să recunosc că numele mi-a răsărit în minte în timp ce scriam o poezie. Mi-a plăcut cum sună, l-am adaptat, l-am adoptat și iată-ne aici, doi ani mai târziu, asistând la „demascarea poetului” Lorel Atomei.
Aruma, floarea deșertului
de Al-Shafer
La masa lui Asad-ed-Din,
în susur blând de corzi amare,
Se așternea un ospăț plin,
pe-un ritm amețitor de jale.
Sătul de vin și potârnichi,
Chemă un sclav și-i porunci
S-aducă-acum pe El-Berim,
Cu vocea ca de heruvim.
„Allah fie cu tine, o, Asad,
Ce vrei cu mine?”
„O, El-Berim,
Om bun cu glas de heruvim,
Cântă-mi acum despre Aruma,
De valul ce-și aduce spuma
Să ude al Saharei țărm,
Și tulbur-al Arumei somn.”
„Mărite pașă, fie-așa!
Eu mă supun și voi cânta.
Pe când era pământul mâl
Și apa ne era destul,
Pe când creștinii ne erau supuși,
Pe vremea când erau distruși,
Tu, pașă, o, Asad-en-Din,
Erai stăpânul mărilor deplin!
Fugea spaniolul, dar cădea,
Fugea francezul, nu scăpa,
Dar ea nici vălul nu și-l unduia…
Măhrama ei nici noaptea nu cădea,
Cum cactusul nu-și lasă umbra sa,
Așa nici ea nu se clintea.
Destul să spun, era Aruma.
O, pașă, ți-a furat cununa…
Ce ai văzut? Ce n-a ascuns mahrama?”
„Nu i-a ascuns canarii, o, Fortuna…”
„În ochii ei te oglindeai
Ca-n limpezimea apelor Sinai,
Cu cât mai mult, o, călător, ședeai,
Cu-atât mai greu te ridicai.
Erau ca două perle reci de siciliană,
Ca două rugi de seară la Allah…
Nu te puteai desprinde, dară,
Fără să scoți suspine-amară…
Iar dacă, pe Șeitan, ieșeai din vrajă,
Se mlădia un șarpe din sprâncene
Ducându-te atunci alene,
Spre așternuturile minții olimpiene.
Ca orice fiică a măritului sultan,
Nimic nu atingea ochiul uman,
Afară de-acești ochi, Șeitan!
Și de sprâncenele de zeu profan.
Dar cum ispita îl ținti pe-Asad,
El sări zidul din serai.
Era o noapte orientală,
Cu lună-arabă,
Cu guzla năruind o serenadă…
Așa văzu Asad pe-Aruma,
La scăldătoarea ei nocturnă.
Pe trup nu mai purta nimic,
Decât doi ochi de sardiu șlefuit.
Un trup de marmură sculptat de Cer!
Cu-o mână-și mângâia rușinea,
Iar coapsele îți unduiau privirea.
Se ridică ușor, sclipind de-ulei;
Și cu-o mișcare bruscă, de felină…
Mărite, iartă-ți cântărețul, dar,
Versurile, ce să-i fac?
O groaznică pârâitură,
Un pocnet surd și-un strigăt slab,
Creanga din zid se rupse,
Și un chip roș și excitat,
Se arătă din apă, leoarcă,
Și dispăru cam rușin…”
„Apa fiind fierbinte,
m-am fript la față, ce să-i fac?
Dar așa fript nu pot da viață
La acel trup de căprior vânat.”
„Dar, o, mărite, cântul nu s-a terminat!
Pe când fugea, roșu de rac,
Din urmă Aruma a stat.
Un clinchet dulce de pârâu secat,
Așa e râsul fetei de-mpărat.
Pe urmă ea l-a invitat,
Povestea…”
„Nu s-a mai păstrat!
Nu plictisi pe prinți, o, șarpe drag,
Și-ajungi odată la final…”
Așa grăi Asad cu dragoste
Și c-un ușor oftat de om bătrân
Și plictisit de rang…
„După vreo patru ani de vis,
Aruma, fata lui El-en-Meviv,
Plecă din Bosfor spre Alger,
Sub stindardul cu hanger.
Asad însuși era căp’tan
Pe galera lui Șeitan…
Blestem pe zei și pe ghiauri,
O, oare, de ce nu te-nduri?
Un galion cu patruzeci de tunuri,
Stindardul Spaniei pe scuturi,
Ajunse galera de nuntă,
Și lupta cu nuntașii a fost cruntă.
Asad lupta ca-un leu turbat,
Ce-i scos din somn și atacat.
Grămezi de suflete-aduna,
În juru-i moarte semăna.
Și se lupta Asad, neliniștit,
De sufletul ce l-a tânjit.
De dragul ei acum pica
În mână de creștin cu stea.
O sută morți, o altă sută…
Nu mai putea lupta.
Asad singur sta, răcnea,
Dar spaniolul nu se apropia!
La urmă, când doar el era,
Furat-au tot ce rămăsese.
Și au adus pe puntea ce se scufunda
Și pe Aruma, floarea de Sahara.
-Ascultă, neam de om creștin,
Omoară-mă, dar las-o să trăiască!
Șeitan să te-ardă în iad
Dacă i-atingi un fir din cap!
Un rânjet de spaniol debil,
Hohote de pirat creștin,
Și au sărit ca niște arși,
Purtarea unor oameni lași…
Atunci Asad, cu-un ultim salt,
Ajunse până la femeia sa.
În mână apucase un pumnal,
Și-o omorî urlând ca tunetul în val.
Creștinii toți fugiră ca la un semnal,
s-ajungă cât mai repede la mal.
Pe barcă, singur printre morți, Asad
Plângea doi ochi căprui ca de smarald…”
„Rămas cu moarta în pumnal de gheață,
Am sărutat-o prima dată-n viață…
Buzele reci i le-am durat, cu-o amintire
Ce nu s-a mai uitat…
Așa se-ncheie, oaspeți triști,
Trista poveste a Arumei,
fata din deșertul ochilor căprui fără de nume…”
Dacă v-a plăcut sau nu, comentariile și criticile sunt binevenite. Dacă mai vreți să îl vedeți pe Al-Shafer în acțiune sau dacă sunteți de părere că ar trebui să se oprească, tot ce trebuie să faceți este să apăsați butonul „Like” sau să vă exprimați opinia în secțiunea de comentarii.