Există un loc. Un loc în care gândul și sentimentul nu au loc. Un loc în care caut liniștea, dar găsesc amintirile. Un loc în care viața te salută din mers. Un loc în care iei o pauză de la realitate. Un loc în care „a fi” lipsește fără a distruge peisajul.
În acest loc, timpul te obligă să privești în urmă.
Și privești. Și privesc. Și văd un băiețel care gângurește. De ce? Pentru că tocmai a întâlnit cea mai interesantă persoană din viața sa: poștașul! Da, el era cel care întotdeauna umbla cu geanta de piele în spate, ducând adevărate comori oamenilor și, dacă se întâmpla să scape vreuna din pietrele de mare preț, se găsea tot timpul un băiețel gata să îl ajute.
Dar iată că, într-o zi, băiețelul a abandonat acest post pentru unul nou. Pompier! Apoi un altul. Polițist! Și un altul, profesor de istorie. Și altul, și altul până când băiețelul ajunsese să se perinde prin biblioteci și saloane elegante, baruri și bodegi dubioase. A început să viseze. A înțeles Ecleziastul când acesta spunea că „totul este deșertăciune și goană după vânt”, vanitas vanitatum.
Și iată că din bibliotecarul Vaticanului și consilierul personal al următorilor patru președinți americani, din băiatul pasionat de istorie și conversații academice, a mai rămas doar o umbră. O umbră ce se furișa în zilele cu soare pe holurile zgomotoase ale liceului, pentru a se ascunde cu totul în zilele noroase.
Ce s-a întâmplat? Viața! O goană, un maraton nebun pentru care băiatul nu se pregătise.
Start! Fără un „pe locuri” sau măcar un „fiți gata”, facultatea a început. O săptămână.
Puteau la fel de bine să fie și 100 de metri. Pentru că în timp ce alții s-au pregătit de maraton, au exersat, au căzut, s-au ridicat, băiatul a visat. Visele? Visele rănesc.
Oare de ce? Poate pentru că nu se împlinesc niciodată.
Dar…stai! unele se împlinesc. Sunt la facultatea la care am vrut să fiu, până la urmă. Sunt în orașul în care am vrut să trăiesc, alături de persoanele cu care să trăiesc. Ar trebui să fiu fericit? Da.
Sunt?
Din fericire, fericirea e relativă, după cum a aflat băiatul nostru în acești 100 de metri de alergare.
Trist? Nu.
Poate e dorul de casă…dar de când am pășit pe străzile acestui oraș m-am simțit mai acasă decât chiar acasă.
Și acum? O nouă săptămână, alți 100 metri de parcurs, o mulțime de lucruri frumoase de adunat pe traseu și câteva mai puțin strălucite de aruncat spre spectatorii ce nu te aclamă.
Așa că hai să lăsăm băiatul să se concentreze pe cursa lui, să ne întoarcem la acel loc.
Acel loc în care gândul și sentimentul nu au loc. Acel loc în care cauți liniștea și chiar o găsești. Și să privim încă o dată în urma băiatului, să îi observăm silueta ce aleargă în lumina întunecată a apusului și să șoptim, să nu tulburăm liniștea abia găsită:
„Fugi, băiete…fugi…”