Totul a pornit de la întrebarea aceea. Amintirile sunt ceva ce am avut sau ceva ce avem?
La prima vedere este doar un joc de cuvinte menit să genereze câteva gânduri trecătoare sau o replică inteligentă din partea interlocutorului. Dar am descoperit… că nu e chiar așa. Uneori, amintirile sunt cel mai bun refugiu împotriva vieții. Cel mai sigur loc unde să te ascunzi în așteptarea unor vremuri mai prielnice. Dar oare așa ar trebui ele să fie? Oare asta să le fie menirea?
Cred că pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să răspundem la o alta.
Ce sunt amintirile pentru tine?
Nu e nevoie să răspunzi acum. Ia-ți timp. Analizează. Aventurează-te în locul acela în care le ții pe toate. Dar până atunci lasă-mă să te ajut în căutarea răspunsului.
„Bunicule, mai zi-ne o poveste din război!”
Probabil că toți bunicii s-au întâlnit cel puțin o dată cu această rugăminte. Și, de voie sau de nevoie, au dat curs cererii. Astfel, copilăria ne-a fost inundată de imagini pline de colonei, locotenenți, tancuri, mâncare în raniță și tot ceea ce mai exista prin poveștile acelea. Dar oare câți dintre noi și-au pus întrebarea „oare chiar așa frumos era în război?”
Nu era războiul cel mai plăcut loc de pe planetă, ba din contră! Dar în cocoașa bunicului stă mai multă înțelepciune decât în toată Biblioteca din Alexandria. Nu, bunicu’ nu te minte. Dar, din traumele și ororile văzute sau trăite, scoate acele momente care i-au făcut existența suportabilă. Care i-au adus aminte că este om, nu mașină. Care i-au amintit că există viață după moarte. Că nu se rezumă totul la a ucide sau a fi ucis. Că nu e păcat să râzi, să glumești, să trăiești. Și așa s-au născut acele amintiri ce ajunse pe buzele bătrâne, întineresc chipul obosit și trec pragul spre lume, devenind povești, stârnind zâmbete și jocuri copilărești în rândul nepoților. Uneori, vezi câte o lacrimă fugară în ochii adulților care ascultă… Știu ei ce știu. Dar oare știu ei ce știe bunicu’?
Dacă l-ai pune pe bunicu’ să povestească cum a fost pe front în fața unui auditoriu, în Casa de Cultură, ai fi surprins să vezi cum ofițerii aceia viteji devin cei mai răi oameni, cum mâncarea mucegăiește după fiecare frază ce iese din gura bătrânului și cum războiul este plin de orori și traume pe care în copilărie nu le-ai regăsit în poveștile ce ți-au inspirat atâtea jocuri frumoase.
Îmi amintesc cum povestea bunicu’ despre marșurile de trei zile, despre mlaștinile traversate pe ploaie, despre cum făceau focul din hainele soldaților răpuși de frig și nu zâmbesc. Dar atunci? Ehe, atunci… Atunci traversam toată grădina în fugă, adăpostindu-mă în strujeni de rafalele și bombardamentele inamice. Atunci intram viteaz în „pădure” (vreo 7-8 pomi în capătul curții) cu pușca la umăr, conducând un pluton către victorie. Acum? Acum merg la pas printre straturile de cartofi, de varză, de ceapă și înlătur grijuliu pământul în speranța că voi regăsi tranșeele ce mi-au salvat viața în timpul raidurilor. Acum cutreier absent vrejurile de fasole ce mi-au slujit cândva drept cazemate. Acum stau cu bunicu’ lângă sobă și îl privesc cum se încălzește fluierând tremurat o melodie. Un vechi marș. Și mă privește cu ochii săi blânzi parcă vrând să zică ceva, dar neștiind ce. Poate o poveste despre cum a scăpat de la moarte cu trei camarazi. Poate o anecdotă despre sergentul care a capturat la beție un steag inamic. Dar amintirile i se opresc pe buze. Nu trec. Știe că au mai trecut cândva, demult. Știe. Zâmbește. Ochii îi sticlesc poznaș. Marșul fredonat se transformă într-un refren pe care îl știm amândoi. Fredonăm. Nu mă aude. Dar simte. Ne sticlesc ochii. Tristețe? A avut bunicul destulă. Dar cum mi-l amintesc eu? Cum mi-l voi aminti mereu? Patrulând prin curte cu mâinile la spate, cu pălăria pe cap. Oftând când ajungea la colțul casei. Salutând și recunoscând fiecare trecător. Fredonând acea melodie atât de dragă nouă. Zâmbind. Aruncând ocheade copilărești nepoților. Și privindu-te blând. O blândețe ce te învăluia irezistibil. Ăsta e bunicu’. 90 de ani fără trei săptămâni și încă numără. Un mic Yoda al timpurilor noastre. 
Îți amintești momentul când ai spus primul cuvânt? Când ai făcut primii pași? NU! Dar de unde știi cum a fost? Pentru că alții își amintesc asta. E drept că nu își aleg cele mai bune momente pentru a împărtăși aceste lucruri și, de obicei, o fac în prezența prietenilor tăi sau în prezența fetei/băiatului de care îți place, dar totuși amintirea există și va exista în mintea lor pentru totdeauna. Fie că îți place sau nu, asta se va întâmpla. Și, pentru că viața are modul ei de a-și arăta ironia, la fel vei păți și tu cu copiii tăi!
Amintirile te pot ridica sau te pot coborî. Te pot alina sau îți pot provoca fel de fel de stări. Până la urmă, totul ține de alegeri. Ține de cum vrei să îți amintești de ceva sau de cineva. Vrei să fie ceva plăcut sau ceva dureros? Vrei să zâmbești sau să te încrunți? Vrei să rămâi pe gânduri sau să alergi?
Pentru o vreme, am ales și eu varianta mai ușoară, mai umană. Durerea. Simplă. Eficientă. Instinctuală. Dar de ce? Poate că aveam nevoie de ea. Poate că nu era nimic plăcut acolo. Oare? Am privit înapoi la toate momentele fericite. Dar erau umbrite de cele sumbre. Alegerea mea, până la urmă! Credeam că asta mă va face mai puternic, că mă va maturiza. Dar tot ce a făcut a fost să mă țină pe loc, să mă atragă pe o cale singuratică, să mă îndepărteze de lumea reală, de cei din jur, de responsabilități, de viața de adult…
Poți alege să îți amintești canicula ce ți-a dat o durere îngrozitoare de cap sau poți alege să îți amintești cine te-a îngrijit. Poți alege să îți amintești certurile și greșelile cuiva sau poți să rememorezi momentele plăcute, zâmbetele stârnite și experiențele frumoase.
Este atât de obositor să urăști și să suferi. Investești energia în mod greșit și crezi că ai un motiv bine întemeiat. Logic. Instinctual.
Recent, într-un moment de slăbiciune, am revăzut filmul „Quest for Camelot”. Da, pentru cei care tocmai ați căutat titlul, este o animație! Copilărie de copil singur la părinți 😀
Fiind o animație Disney, mesajul filmului este transmis prin cântec. Una din piese, „On My Father’s Wings”, mi-a întărit convingerea că suferința e o pierdere de vreme atâta timp cât nu te conduce către fericire. Dar mi-a schimbat și felul în care voiam să răspund la întrebarea din ipoteză. De ce să nu răspund tot cu o întrebare?
Amintirile sunt ceva ce am sau ceva ce vor avea și alții după mine?
Dacă doar eu îmi voi aminti de blândețea bunicului, ce rost ar avea acest lucru? Dacă voi păstra doar pentru mine poveștile și înțelepciunea ascunsă cu care mă învăța, simt că aș face un păcat. Că nu aș face dreptate omenirii. Până la urmă, de la el mi-am format pasiunea pentru istorie. Din poveștile acelea mi-am trăit copilăria singuratică. Cu ajutorul lor am reușit să nu simt niciodată absența unor colegi de joacă. Pe fredonarea melodiei „Există-o țară-a lui Hristos” mi-am format convingerile. Pe umorul subtil mi-am clădit personalitatea. Deși am petrecut puțin timp împreună, a reușit să mă influențeze atât de mult. Oare nu merită să îi duc moștenirea mai departe? Nu merită generațiile viitoare să știe cine este, nu cine a fost, Gheorghe Atomei?
Nu merită copiii mei să fredoneze refrenul cântat de Kayley pentru tatăl ei, în „Quest for Camelot”?
„And I will fly on my father’s wings
To places I have never been
There is so much I’ve never seen
And I can feel his heartbeat still
And I will do great things
On my father’s wings!”
Așa aș vrea să îmi aduc aminte de oricine. Așa aș vrea să fiu amintit.
Totuși, răspunsul meu la întrebare este unul subiectiv (sunt pe blogul meu, nu?). Unii ar putea să simtă altfel, să aibă altă părere. Dar eu sunt bucuros și ușurat pentru că, în sfârșit, mi-am găsit răspunsul. De ce uram trecutul? Pentru că era ceva ce nu puteam schimba. Dar acum pot. Acum am o alegere în fața mea. Și schimbând felul în care văd trecutul poate fi crucial în modelarea viitorului.
Poți fi de acord cu mine. Sau nu. Dar sper că te-am ajutat să vezi o altă perspectivă asupra lucrurilor. Până data viitoare, pentru tine, amintirile sunt ceva ce ai, ceva ce ai avut sau ceva ce vei avea?
