Într-un articol anterior te-am întrebat dacă ți-ai imaginat vreodată înmormântarea ta… „Iar mă ia ăsta cu depresie din prima!”
Da, ai dreptate! Hai pe ceva mai vesel. Doar e noul an, nu? Păi atunci te invit la un eveniment. Ai fost vreodată la o… înmormântare? Este una la care sigur te vei duce, dar din care nu îți vei aminti nimic. Dar cum ar fi să te duci la înmormântarea ta? Până realizezi tu cum ar fi… lasă-mă să te invit la cea a unui tânăr pe care îl cunoșteam.
A trăit… sau, în fine, a existat pe planeta asta mai bine de 19 ani. A consumat oxigen, hrană, spațiu. A spus poezii pe când era mic, și avea și talent la asta! Cel puțin așa spunea mama sa… oricui, indiferent de interesul pentru subiect. A mers la școală, a avut colegi, profesori cu care s-a împrietenit și și-a împărtășit o bună bucată din scurtul său timp.
Era amuzant. Spunea glume. Unele mai pestrițe ca altele. Din câte am văzut, era destul de interesant și să te iei la ceartă cu el. De obicei se folosea de un sarcasm vizibil, fără perdea pentru a te face fie să îl urăști, fie să îl iubești mai tare decât deja o făceai.
Era și timid. Mai ales cu fetele. Timid, dar direct. Se înroșea la simpla apariție a lor. Avea, din păcate pentru el, din fericire pentru ele, un fel ciudat de a iubi. The one girl man l-au denumit unii. Și poate aveau dreptate.
Mergea și în tabere. Da, mergea. Dar mergea unul, iar pe drum avea loc o transformare. Astfel, la destinație era o bomboană de copil. Da. Copilul perfect. Cel care avea peste o mie de prieteni pe Facebook și niciunul în realitate. Ei, niciunul! Avea. Câțiva. Îi vezi acolo, în primul rând pe dreapta, cei cu trandafiri în mână. Îi numeri pe degete și nici nu apuci să termini o mână. Dar nu s-a plâns. De fapt, de câte ori l-am întrebat mi-a zis „măi, Lorele, e mai bine să îi poți număra pe degete. Așa, atunci când o să cad și o să întind mâna vor avea de unde să mă prindă. Când ai mulți, e înghesuială și nu te prinde niciunul.” Nu l-am putut contrazice. Până la urmă, cred că i-am adoptat citatul. Aș spune că e lucrul ce îl face nemuritor.
Ah, era să uit. Era un excentric până în adâncul sufletului. La costum cu fiecare ocazie posibilă, căuta acel detaliu ce îl scotea în evidență, îl ridica deasupra mulțimii.
Ei, dar cu astea fiind spuse, el stă acolo, jos. Culcat, comod, pe-o parte (ah, cum ura să doarmă pe spate!) cu zâmbetul ăla sfidător ștanțat pe față. Cu cravată și batistă asortate, elegant și arătos. Exact așa cum a vrut să fie și nu a fost niciodată. Bănuiesc că i s-a împlinit o dorință! Ferice de el… Pe fundal se cântă melodiile sale preferate „If I Die Young”, „My Love”, „Austin”… ehe, ce viață pe el… (nu m-am putut abține, dar i-ar fi plăcut).
Gata! Pastorul spune „Amin!”, capacul se închide, pătuțul coboară legănat, lumea începe să plece, rămân puțin și câțiva din cei cu trandafiri din primul rând. Apoi pleacă și ei. Pleacă și familia (pe unii nici el nu cred că îi cunoștea). Peste puțin timp, cu o flegmă bine țintită și ridicându-și pantalonii, pleacă și groparii.
În sfârșit… Pot să mă apropii și eu.
„Ce-ai făcut, dobitocule? M-ai lăsat singur!”
Și atunci văd ceva. Epitaful!
„Citești? A, tu ești… EU! Cumpără niște trandafiri… Știi tu unde să îi duci.”
