Cu Forța de 20-20 de ani

„Cum e la 20 de ani, frumosule?” N-ai 20 de ani dacă n-ai primit această întrebare și acest compliment din dotare. Și sigur n-ai 20 de ani dacă nu răspunzi pe bază de interes. Fie îi zici cît de „viață e viața”, fie îi dai cu ștergătoarele, ca să îi arăți cît de bine te-a nimerit lauda și curiozitatea, și îți vezi de cei aproximativ 60-70 de ani ce ți-au mai rămas (dacă ești norocos). Eu, în limitatele mele cunoștințe lingvistice de care dispun încerc să evit răspunsul sau, în cel mai bun caz, să scobor un „bine” din neant.

Dar, pentru voi, special, în premieră și, dacă sînteți cuminți, și în reluare, o să vă dau răspunsul secolului 2-1:

La 20-20 de ani mă simt mai paralel decît statul român și mai inodor decît Novichokul ce i-a „adormit” pe Skripali.

Da, e criptic și filosofic (dacă citești asta, Cătălin, cam aici am terminat de zis lucruri citibile, de acum înainte… mai vedem ce iese), însă e tot ce am pe „fuflețel” spus în cît mai puține și mai normale cuvinte.

În 2013, Conan își implora invitatul, pe Harrison Ford, cu bani gheață, să îi dea un spoiler de orice fel cu privire la următorul film Star Wars. Evitînd în stil PSD răspunsul clar, Harrison încheie momentul cu niște vorbe ce mi-au rămas într-un colțișor foarte bine îngrijit și luminat din creier. La afirmația moderatorului, care îl tachinează, spunîndu-i că „am crezut că ai venit aici din dragoste”, oftînd și căutîndu-și o poziție mai confortabilă în fotoliu, Harrison a rostit în felul său calm și tărăgănat două propoziții:

„Nu fac eu nimic din dragoste. Din dragoste stau acasă.”

Atunci, dragă Han Solo, hai acasă cu Motley Crue, că pare mai bine decît ce mă așteaptă în aglomerația umană spre care mă poartă Forța în următorii 70 de ani.

 

Cîntec de lebădă

Știi cum sună

cîntecul de lebădă al unei moluște?

Jalnic…

Cum îl îngînă cu toate puterile

Și cum își stoarce fiecare strop de viață

rămas în minusculitatea ființei ei?

De ce nu l-ai auzit?

Aveai dopuri în urechi?

Erai operat de surzenie?

N-ai pierdut nimic!

În afară de jalnica exprimare disperată

a unei moluște în convulsii.

Jurnal din barcă

Pe malul Styxului mă-mbăt, arhanghele-n a tale bale

și, în ecou de apă chioară, mă-nec ‘na tale poale.

Pe scîrțîitul în apus, un vizitiu de dric mă amăgește

„sigur e mai scurt pe-aici, că sigur nimeni nu plătește.”

Altar, amar și voie bună, lumină scumpă printre jnepeni,

îmi stă pe limbă să te supăr, îmi stau pe geană ochii țepeni.

Pe luciul apei, sub un val, o muză roșie și-o vidră coaptă;

smulg absolut ceremonial, o lacrimă de la luntrașul de pe barcă.

„Hai, du-mă acasă, măi, Charon, că mă așteapt-o crustacee moartă

în farfurie caldă de carton, în prag de-arhivă abia arhivată.”

Drumul

„Viața este alcătuită din decizii. Ești suma deciziilor tale. O decizie greșită te poate distruge.”

Am auzit, poate de prea multe ori, aceste maxime pline de înțelepciune. Se întâmplă ca, în acest drum lung, pe această autostradă numită „Viață”, să te întâlnești cu momente în care fiecare alegere are puterea de a-ți schimba sensul și viteza de mers. Iar în acele momente, dacă faci alegerea greșită, te confrunți cu maximele de mai sus și derivatele lor. E drept că, nu știu cum se face, dar, deși le știm, suntem surprinși să le auzim.

E un drum greu, un drum pe care poți rămâne în pană, fără motorină, pe care poți face sau, uneori, provoca un accident. Un drum ce nu există pe hărți. Un drum la începutul căruia GPS-ul te va ruga insistent să te întorci, să regândești ruta. Un drum la capătul căruia va trebui să plătești pentru timpul și kilometrii parcurși.

Ai șanse să îl parcurgi și să ajungi la final? Ai șanse să nu adormi la volan? Să nu pierzi direcția sau să intri pe contrasens? Bineînțeles că ai! Chiar și un pesimist ca mine îți va ura succes în a-l parcurge. Dar chiar și un nepăsător ca mine îți va sugera să alegi opțiunea „sună un prieten”. Nu de alta dar s-ar putea să treci prin ținuturi pe unde să nu cunoști limba, s-ar putea să încurci semnele de circulație sau să rămâi fără bani pentru plata finală. Sunt prieteni și prieteni. Dar, pentru că asta e povestea ta, tu ești Făt-Frumos, iar ceilalți sunt acolo pentru a te ajuta. Fiecare are rolul său în călătoria ta. Unul te va ghida prin pădurea întunecată, altul te va ajuta să treci un pârâu, altul te va apăra, iar un altul pur și simplu va fi acolo pentru tine, chiar dacă îți convine sau dacă simți că îi vei crăpa țeasta la prima ocazie. Cheia este să știi când și cum să îi folosești. Și, mai ales, CÂT să îi folosești. Folosirea în exces poate avea efecte de supradoză!

„Supradoza de prieteni e cea mai periculoasă.”

Și ar fi bine să nu uiți un lucru. Uneori, rolul adjuvanților este să se sacrifice. Nu trebuie să îi plângi, nici să încerci să îi salvezi. Asta e soarta lor în povestea ta. Totul în povestea ta are un final. Până la urmă, fiecare Făt-Frumos se alege cu Ileana sa, chiar dacă asta înseamnă moartea calului înaripat. Acesta e drumul. Aceasta este calea.

This is the way of things! And it truly is a wonderful world!

Primăvară și brumă

Știi, melodia mea din vis, ce gust are un cal?

Are un gust de iarbă putrezită,

Un gust de dragoste arsă pe plită.

De ce te-ntreb? Fiindcă-am gustat.

Și nu pot ține pentru mine

Ce chiar și tu știi foarte bine…

Acum, îngână-mi mai departe,

Intră-mi în vis de șoapte moarte

Și scoate-mă cât poți de viu

Cum numai singur, eu, te știu…