Let me tell your story
Scurtă ședere
Stau.
Licheni luciferici coboară pe aripa
îngerilor de piatră.
Cerul plânge câte o stea cu fiecare seară
așteptând luna de miere.
Mersul trenurilor spre profeții mici
mă așteaptă calm pe mâna scoasă din apă.
Argan și lihnit lignit verde îmi tulbură
visul de copil:
fericire?
Puțin timp liber, vreme prielnică, tristețe, comemorări și un poet pe o bancă, în parc. Ingredientele pentru câteva versuri într-o zi de decembrie. De ce?
Te-ai întrebat vreodată
De ce gândesc copacii,
De ce tremură frunzele sub
fiecare șoaptă pe care
o aruncă provocator
buzele tale roșii de somn?
Te-ai întrebat vreodată
De ce e macul un vers,
De ce, în loc să își urmeze cursul,
Se-oprește măcăleandrul
pe geana ochiului tău drept?
Te-ai întrebat vreodată
Cum e să fii poet,
Cum e să ai o rază cafenie,
să-ți lumineze noaptea
de boală suferindă?
Și dacă te-ai întrebat,
Puțin îmi pasă…
Îmi pasă de somnul
dintr-un câmp de mac
uitat…
Explicații…NU!
Trebuie să mă confesez… Nu mi-a plăcut niciodată să citesc poezii în școală. Pe lângă faptul că era considerat un lucru „de fete”, era de-a dreptul exasperant! De ce?
Mai știți vremurile acelea în care celebrii Călinescu, Manolescu și alți doctori și critici vă dictau interpretări la poezii? Mda, și eu parcă îmi aduc aminte câte ceva prin pâcla de comentarii și eseuri adunată într-un colț prăfuit de creier.
Nu-i așa că era frustrant? Cum ar fi dacă v-aș întreba: „Care este culoarea ta preferată?” și aș mai adăuga „Este ROȘU!”? Ar avea exact aceeași logică, nu? Ei, dar altfel cum ne-am umple noi 12 ani din viață? Doar nu vreți să vă jucați sau să copilăriți sau chiar (Doamne ferește!) să cunoașteți lumea din afara băncilor cu sistem vocal încorporat cu o singură comandă disponibilă: „lipit de spătar cu mâinile la spate”! Vedeți? Școala doar ne protejează din a zbura prea devreme din cuib. Și se asigură că, atunci când, după acești 12 ani decidem să ne luăm zborul, să nu avem combustibil decât până la un alt cuib. Dar ce să vezi? Ăsta e cuib mai performant, îi zice „facultate”! Și aici, dacă tot te-ai obișnuit să ai o opinie bine formată și argumentată (scuzați, să ai opinia bine formată și argumentată a lui Călinescu și Doctorescu, Academicescu, Etcetericescu, Blablalicescu, greșeala mea), de ce să strici așa obicei bun? Mai continuă măcar vreo 3-4 ani, ca să nu uiți aceste chestiuni și problemațiuni extrem de utile în situații de viață și de moarte!
Huh, m-am lăsat puțin dus de val, dar îmi revin repede că altfel măcar unul dintre voi mă va atinge cu o carte de comentarii pentru BAC și, nu de alta, dar abia am scăpat de astea.
Deci, de ce nu o să îmi explic poeziile? Din același motiv pentru care nu am văzut numele vreunui poet analizat în acele cărți de comentarii. Am descoperit că, de cele mai multe ori, poetul nu vrea să exprime nimic. Nu intenționează să își arate sentimentele față de ceva anume. Nu abordează nici un subiect. Poezia este cea care decide. Versurile curg într-o direcție imposibil de prezis. Să îi stabilești unui poet subiectul poeziei este echivalentul tăierii unei părți din creier. E ca și cum l-ai așeza într-o groapă de 200 metri și ai arunca cu bolovani cerându-i să se urce pe ei pentru a ajunge sus.
Poezia trebuie înțeleasă de fiecare pentru el. Dacă nu îți transmite nimic, nu te îngrijora. Nu înseamnă mare lucru. Doar că acel text nu te-a atins nu înseamnă că pe altul nu l-a țintit drept în inimă.
Așa că… nu te aștepta să îți explic. Nu te aștepta nici să înțelegi. Nu te aștepta la nimic. Așteptările ucid… mai ales la temperaturi scăzute!
„If I die young, bury me in satin,
Lay me down on a bed of roses,
Sink me in the river at dawn,
Send me away with the words of a love song…”
Prea trist pentru tine, cititorule? Scuzele mele. Dar dacă totuși te-ai hotărât să citești mai departe, am o poveste pentru tine.
A long time ago, in a galaxy far, far away…
Te-ai gândit cum va arăta înmormântarea ta? O grămadă de rude, jumătate nu le-ai văzut niciodată, jumătate nu te cunosc. O mulțime de oameni, jumătate plâng pentru părinții tăi, jumătate pentru vremea de afară. E frig, plouă. Tu ești lăsat să dormi în timp ce niște gropari plictisiți te coboară în cușetă.
Dar, stai. Spune-mi: vezi pe cineva căruia îi pasă? Da, normal.
Numără-i! Îți ajung degetele de la o mână sau treci și la cealaltă?
Vezi cum lumea pleacă? Ei încă mai trăiesc, au o viață, greutăți. Tu ești liniștit. Puțin plictisit, dar liniștit. Apoi vezi o ființă apropiindu-se de groapa părăsită. Nu îi vezi fața. Știi cine e. Dar uite că, de data asta, sentimentele nu au mai fost îndeajuns să te țină în viață. De data asta, ai pierdut. Din negrul ce o acoperă, se desprind pete roșii ce plutesc obosite spre pământul răscolit. Îți aduci aminte. Știi. Și nu îți vine a crede că și ea și-a amintit.
„Vreau un trandafir…”
Și atunci realizezi că nu plouă decât pe dinăuntru, că întunericul aduce mult cu pleoapele închise și că ar trebui să te întorci la a trăi înainte ca cineva să îți observe lipsa.
Nu e așa că e frumos? Poetic, chiar?
Poate…
Ție îți pasă de cineva? Ești unul dintre acele „degete”? Atunci ține minte doar un lucru:
Prezența ta sau absența ta… te conțin pe TINE!
Nu știam nici eu asta. Nu știam că o să fie oameni afectați de dispariția mea. Uneori nu realizăm cât de importanți suntem până nu mai suntem.
Sunt eu important pentru tine? Având în vedere că ai căutat din proprie inițiativă blogul meu, poate că sunt… Nu voi distribui acest articol. Nu voi căuta atenție. Caut…acei oameni pe care să îi pot număra pe degete. Acei oameni care vor îmbrăca forma neagră și care nu vor dori să se mai desprindă din brațele mele, iar cândva îmi vor arunca petale de trandafir peste trup.
Vrei și tu un trandafir? Nu aștepta. Plantează un câmp plin de ei și înțeapă-ți „degetele” în spinii lor dulci.
Totul a pornit de la întrebarea aceea. Amintirile sunt ceva ce am avut sau ceva ce avem?
La prima vedere este doar un joc de cuvinte menit să genereze câteva gânduri trecătoare sau o replică inteligentă din partea interlocutorului. Dar am descoperit… că nu e chiar așa. Uneori, amintirile sunt cel mai bun refugiu împotriva vieții. Cel mai sigur loc unde să te ascunzi în așteptarea unor vremuri mai prielnice. Dar oare așa ar trebui ele să fie? Oare asta să le fie menirea?
Cred că pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să răspundem la o alta.
Ce sunt amintirile pentru tine?
Nu e nevoie să răspunzi acum. Ia-ți timp. Analizează. Aventurează-te în locul acela în care le ții pe toate. Dar până atunci lasă-mă să te ajut în căutarea răspunsului.
„Bunicule, mai zi-ne o poveste din război!”
Probabil că toți bunicii s-au întâlnit cel puțin o dată cu această rugăminte. Și, de voie sau de nevoie, au dat curs cererii. Astfel, copilăria ne-a fost inundată de imagini pline de colonei, locotenenți, tancuri, mâncare în raniță și tot ceea ce mai exista prin poveștile acelea. Dar oare câți dintre noi și-au pus întrebarea „oare chiar așa frumos era în război?”
Nu era războiul cel mai plăcut loc de pe planetă, ba din contră! Dar în cocoașa bunicului stă mai multă înțelepciune decât în toată Biblioteca din Alexandria. Nu, bunicu’ nu te minte. Dar, din traumele și ororile văzute sau trăite, scoate acele momente care i-au făcut existența suportabilă. Care i-au adus aminte că este om, nu mașină. Care i-au amintit că există viață după moarte. Că nu se rezumă totul la a ucide sau a fi ucis. Că nu e păcat să râzi, să glumești, să trăiești. Și așa s-au născut acele amintiri ce ajunse pe buzele bătrâne, întineresc chipul obosit și trec pragul spre lume, devenind povești, stârnind zâmbete și jocuri copilărești în rândul nepoților. Uneori, vezi câte o lacrimă fugară în ochii adulților care ascultă… Știu ei ce știu. Dar oare știu ei ce știe bunicu’?
Dacă l-ai pune pe bunicu’ să povestească cum a fost pe front în fața unui auditoriu, în Casa de Cultură, ai fi surprins să vezi cum ofițerii aceia viteji devin cei mai răi oameni, cum mâncarea mucegăiește după fiecare frază ce iese din gura bătrânului și cum războiul este plin de orori și traume pe care în copilărie nu le-ai regăsit în poveștile ce ți-au inspirat atâtea jocuri frumoase.
Îmi amintesc cum povestea bunicu’ despre marșurile de trei zile, despre mlaștinile traversate pe ploaie, despre cum făceau focul din hainele soldaților răpuși de frig și nu zâmbesc. Dar atunci? Ehe, atunci… Atunci traversam toată grădina în fugă, adăpostindu-mă în strujeni de rafalele și bombardamentele inamice. Atunci intram viteaz în „pădure” (vreo 7-8 pomi în capătul curții) cu pușca la umăr, conducând un pluton către victorie. Acum? Acum merg la pas printre straturile de cartofi, de varză, de ceapă și înlătur grijuliu pământul în speranța că voi regăsi tranșeele ce mi-au salvat viața în timpul raidurilor. Acum cutreier absent vrejurile de fasole ce mi-au slujit cândva drept cazemate. Acum stau cu bunicu’ lângă sobă și îl privesc cum se încălzește fluierând tremurat o melodie. Un vechi marș. Și mă privește cu ochii săi blânzi parcă vrând să zică ceva, dar neștiind ce. Poate o poveste despre cum a scăpat de la moarte cu trei camarazi. Poate o anecdotă despre sergentul care a capturat la beție un steag inamic. Dar amintirile i se opresc pe buze. Nu trec. Știe că au mai trecut cândva, demult. Știe. Zâmbește. Ochii îi sticlesc poznaș. Marșul fredonat se transformă într-un refren pe care îl știm amândoi. Fredonăm. Nu mă aude. Dar simte. Ne sticlesc ochii. Tristețe? A avut bunicul destulă. Dar cum mi-l amintesc eu? Cum mi-l voi aminti mereu? Patrulând prin curte cu mâinile la spate, cu pălăria pe cap. Oftând când ajungea la colțul casei. Salutând și recunoscând fiecare trecător. Fredonând acea melodie atât de dragă nouă. Zâmbind. Aruncând ocheade copilărești nepoților. Și privindu-te blând. O blândețe ce te învăluia irezistibil. Ăsta e bunicu’. 90 de ani fără trei săptămâni și încă numără. Un mic Yoda al timpurilor noastre. 
Îți amintești momentul când ai spus primul cuvânt? Când ai făcut primii pași? NU! Dar de unde știi cum a fost? Pentru că alții își amintesc asta. E drept că nu își aleg cele mai bune momente pentru a împărtăși aceste lucruri și, de obicei, o fac în prezența prietenilor tăi sau în prezența fetei/băiatului de care îți place, dar totuși amintirea există și va exista în mintea lor pentru totdeauna. Fie că îți place sau nu, asta se va întâmpla. Și, pentru că viața are modul ei de a-și arăta ironia, la fel vei păți și tu cu copiii tăi!
Amintirile te pot ridica sau te pot coborî. Te pot alina sau îți pot provoca fel de fel de stări. Până la urmă, totul ține de alegeri. Ține de cum vrei să îți amintești de ceva sau de cineva. Vrei să fie ceva plăcut sau ceva dureros? Vrei să zâmbești sau să te încrunți? Vrei să rămâi pe gânduri sau să alergi?
Pentru o vreme, am ales și eu varianta mai ușoară, mai umană. Durerea. Simplă. Eficientă. Instinctuală. Dar de ce? Poate că aveam nevoie de ea. Poate că nu era nimic plăcut acolo. Oare? Am privit înapoi la toate momentele fericite. Dar erau umbrite de cele sumbre. Alegerea mea, până la urmă! Credeam că asta mă va face mai puternic, că mă va maturiza. Dar tot ce a făcut a fost să mă țină pe loc, să mă atragă pe o cale singuratică, să mă îndepărteze de lumea reală, de cei din jur, de responsabilități, de viața de adult…
Poți alege să îți amintești canicula ce ți-a dat o durere îngrozitoare de cap sau poți alege să îți amintești cine te-a îngrijit. Poți alege să îți amintești certurile și greșelile cuiva sau poți să rememorezi momentele plăcute, zâmbetele stârnite și experiențele frumoase.
Este atât de obositor să urăști și să suferi. Investești energia în mod greșit și crezi că ai un motiv bine întemeiat. Logic. Instinctual.
Recent, într-un moment de slăbiciune, am revăzut filmul „Quest for Camelot”. Da, pentru cei care tocmai ați căutat titlul, este o animație! Copilărie de copil singur la părinți 😀
Fiind o animație Disney, mesajul filmului este transmis prin cântec. Una din piese, „On My Father’s Wings”, mi-a întărit convingerea că suferința e o pierdere de vreme atâta timp cât nu te conduce către fericire. Dar mi-a schimbat și felul în care voiam să răspund la întrebarea din ipoteză. De ce să nu răspund tot cu o întrebare?
Amintirile sunt ceva ce am sau ceva ce vor avea și alții după mine?
Dacă doar eu îmi voi aminti de blândețea bunicului, ce rost ar avea acest lucru? Dacă voi păstra doar pentru mine poveștile și înțelepciunea ascunsă cu care mă învăța, simt că aș face un păcat. Că nu aș face dreptate omenirii. Până la urmă, de la el mi-am format pasiunea pentru istorie. Din poveștile acelea mi-am trăit copilăria singuratică. Cu ajutorul lor am reușit să nu simt niciodată absența unor colegi de joacă. Pe fredonarea melodiei „Există-o țară-a lui Hristos” mi-am format convingerile. Pe umorul subtil mi-am clădit personalitatea. Deși am petrecut puțin timp împreună, a reușit să mă influențeze atât de mult. Oare nu merită să îi duc moștenirea mai departe? Nu merită generațiile viitoare să știe cine este, nu cine a fost, Gheorghe Atomei?
Nu merită copiii mei să fredoneze refrenul cântat de Kayley pentru tatăl ei, în „Quest for Camelot”?
„And I will fly on my father’s wings
To places I have never been
There is so much I’ve never seen
And I can feel his heartbeat still
And I will do great things
On my father’s wings!”
Așa aș vrea să îmi aduc aminte de oricine. Așa aș vrea să fiu amintit.
Totuși, răspunsul meu la întrebare este unul subiectiv (sunt pe blogul meu, nu?). Unii ar putea să simtă altfel, să aibă altă părere. Dar eu sunt bucuros și ușurat pentru că, în sfârșit, mi-am găsit răspunsul. De ce uram trecutul? Pentru că era ceva ce nu puteam schimba. Dar acum pot. Acum am o alegere în fața mea. Și schimbând felul în care văd trecutul poate fi crucial în modelarea viitorului.
Poți fi de acord cu mine. Sau nu. Dar sper că te-am ajutat să vezi o altă perspectivă asupra lucrurilor. Până data viitoare, pentru tine, amintirile sunt ceva ce ai, ceva ce ai avut sau ceva ce vei avea?
Înainte de a publica această primă creație al-shaferiană sub numele meu adevărat, mă simt dator cu o mică introducere și cu o foarte scurtă explicație.
Cine este Al-Shafer?
Pentru o bună bucată de vreme l-am considerat a fi un alter ego. Dar, recent, am realizat că, de fapt, era doar un mod de a-mi ascunde timiditatea. De ce timiditate? Pentru că mi se părea un lucru jenant, stânjenitor să scrii poezii. Dar după ce am început să public pe acest blog, mi-am dat seama că nu are rost să mă ascund după deget și să îmi scot întreg arsenalul la înaintare. Așadar, această creație nu va fi singura pe care o voi publica. Pe viitor vor mai fi și altele. Unele mai reușite, altele…mai puțin.
Care este însemnătatea acestui pseudonim?
De fapt, Al-Shafer este o prescurtare. Forma completă a acestui pseudonim este Altamir Shafer. Ce înseamnă aceste două nume? Shafer vine din aramaică și înseamnă „bun” sau „chipeș”. Dar în arabă este derivat ca „Saher” care în traducere înseamnă „magician”. Evident, niciuna din aceste traduceri nu are vreo legătură cu motivul pentru care am ales acest nume. Cât despre Altamir, pe lângă faptul că poate fi prescurtat ca „Al”, slujindu-mi astfel la capacitatea dorită, are un aer nobiliar, aproape regesc.
Acum, că am terminat cu „abureala”, trebuie să recunosc că numele mi-a răsărit în minte în timp ce scriam o poezie. Mi-a plăcut cum sună, l-am adaptat, l-am adoptat și iată-ne aici, doi ani mai târziu, asistând la „demascarea poetului” Lorel Atomei.
Aruma, floarea deșertului
de Al-Shafer
La masa lui Asad-ed-Din,
în susur blând de corzi amare,
Se așternea un ospăț plin,
pe-un ritm amețitor de jale.
Sătul de vin și potârnichi,
Chemă un sclav și-i porunci
S-aducă-acum pe El-Berim,
Cu vocea ca de heruvim.
„Allah fie cu tine, o, Asad,
Ce vrei cu mine?”
„O, El-Berim,
Om bun cu glas de heruvim,
Cântă-mi acum despre Aruma,
De valul ce-și aduce spuma
Să ude al Saharei țărm,
Și tulbur-al Arumei somn.”
„Mărite pașă, fie-așa!
Eu mă supun și voi cânta.
Pe când era pământul mâl
Și apa ne era destul,
Pe când creștinii ne erau supuși,
Pe vremea când erau distruși,
Tu, pașă, o, Asad-en-Din,
Erai stăpânul mărilor deplin!
Fugea spaniolul, dar cădea,
Fugea francezul, nu scăpa,
Dar ea nici vălul nu și-l unduia…
Măhrama ei nici noaptea nu cădea,
Cum cactusul nu-și lasă umbra sa,
Așa nici ea nu se clintea.
Destul să spun, era Aruma.
O, pașă, ți-a furat cununa…
Ce ai văzut? Ce n-a ascuns mahrama?”
„Nu i-a ascuns canarii, o, Fortuna…”
„În ochii ei te oglindeai
Ca-n limpezimea apelor Sinai,
Cu cât mai mult, o, călător, ședeai,
Cu-atât mai greu te ridicai.
Erau ca două perle reci de siciliană,
Ca două rugi de seară la Allah…
Nu te puteai desprinde, dară,
Fără să scoți suspine-amară…
Iar dacă, pe Șeitan, ieșeai din vrajă,
Se mlădia un șarpe din sprâncene
Ducându-te atunci alene,
Spre așternuturile minții olimpiene.
Ca orice fiică a măritului sultan,
Nimic nu atingea ochiul uman,
Afară de-acești ochi, Șeitan!
Și de sprâncenele de zeu profan.
Dar cum ispita îl ținti pe-Asad,
El sări zidul din serai.
Era o noapte orientală,
Cu lună-arabă,
Cu guzla năruind o serenadă…
Așa văzu Asad pe-Aruma,
La scăldătoarea ei nocturnă.
Pe trup nu mai purta nimic,
Decât doi ochi de sardiu șlefuit.
Un trup de marmură sculptat de Cer!
Cu-o mână-și mângâia rușinea,
Iar coapsele îți unduiau privirea.
Se ridică ușor, sclipind de-ulei;
Și cu-o mișcare bruscă, de felină…
Mărite, iartă-ți cântărețul, dar,
Versurile, ce să-i fac?
O groaznică pârâitură,
Un pocnet surd și-un strigăt slab,
Creanga din zid se rupse,
Și un chip roș și excitat,
Se arătă din apă, leoarcă,
Și dispăru cam rușin…”
„Apa fiind fierbinte,
m-am fript la față, ce să-i fac?
Dar așa fript nu pot da viață
La acel trup de căprior vânat.”
„Dar, o, mărite, cântul nu s-a terminat!
Pe când fugea, roșu de rac,
Din urmă Aruma a stat.
Un clinchet dulce de pârâu secat,
Așa e râsul fetei de-mpărat.
Pe urmă ea l-a invitat,
Povestea…”
„Nu s-a mai păstrat!
Nu plictisi pe prinți, o, șarpe drag,
Și-ajungi odată la final…”
Așa grăi Asad cu dragoste
Și c-un ușor oftat de om bătrân
Și plictisit de rang…
„După vreo patru ani de vis,
Aruma, fata lui El-en-Meviv,
Plecă din Bosfor spre Alger,
Sub stindardul cu hanger.
Asad însuși era căp’tan
Pe galera lui Șeitan…
Blestem pe zei și pe ghiauri,
O, oare, de ce nu te-nduri?
Un galion cu patruzeci de tunuri,
Stindardul Spaniei pe scuturi,
Ajunse galera de nuntă,
Și lupta cu nuntașii a fost cruntă.
Asad lupta ca-un leu turbat,
Ce-i scos din somn și atacat.
Grămezi de suflete-aduna,
În juru-i moarte semăna.
Și se lupta Asad, neliniștit,
De sufletul ce l-a tânjit.
De dragul ei acum pica
În mână de creștin cu stea.
O sută morți, o altă sută…
Nu mai putea lupta.
Asad singur sta, răcnea,
Dar spaniolul nu se apropia!
La urmă, când doar el era,
Furat-au tot ce rămăsese.
Și au adus pe puntea ce se scufunda
Și pe Aruma, floarea de Sahara.
-Ascultă, neam de om creștin,
Omoară-mă, dar las-o să trăiască!
Șeitan să te-ardă în iad
Dacă i-atingi un fir din cap!
Un rânjet de spaniol debil,
Hohote de pirat creștin,
Și au sărit ca niște arși,
Purtarea unor oameni lași…
Atunci Asad, cu-un ultim salt,
Ajunse până la femeia sa.
În mână apucase un pumnal,
Și-o omorî urlând ca tunetul în val.
Creștinii toți fugiră ca la un semnal,
s-ajungă cât mai repede la mal.
Pe barcă, singur printre morți, Asad
Plângea doi ochi căprui ca de smarald…”
„Rămas cu moarta în pumnal de gheață,
Am sărutat-o prima dată-n viață…
Buzele reci i le-am durat, cu-o amintire
Ce nu s-a mai uitat…
Așa se-ncheie, oaspeți triști,
Trista poveste a Arumei,
fata din deșertul ochilor căprui fără de nume…”
Dacă v-a plăcut sau nu, comentariile și criticile sunt binevenite. Dacă mai vreți să îl vedeți pe Al-Shafer în acțiune sau dacă sunteți de părere că ar trebui să se oprească, tot ce trebuie să faceți este să apăsați butonul „Like” sau să vă exprimați opinia în secțiunea de comentarii.
